E ceva nou, ceva nemaivăzut, ceva care te sperie. Nu mai e simpla şi blânda falie psihologică, decalajul generaţional, plictisul sau pur şi simplu nestructurarea interioară a adolescentului. Nu e nici măcar adierea devierii psihiatrice.
Desigur, sunt adesea (şi) dintre acestea, dar mai e ceva. Ceva ce n-am mai ȋntâlnit, ceva care mă tulbură şi mă intrigă ȋn acelaşi timp.
Şi mă gândesc că s-ar putea să fie pentru prima dată când generaţia mea şi generaţia lor au ajuns să trăiască literalmente ȋn lumi diferite, adică să funcţioneze lipsite de acel spaţiu hermeneutic comun, acel ghem conceptual, atitudinal şi valoric care face posibilă continuitatea ȋn disrupţie, dialectica intergeneraţională.
În faţa mea se naşte un popor de străini.
În faţa mea creşte o specie umană pe care nu mai reuşesc până la capăt s-o intuiesc sau s-o ȋnţeleg. La propriu.
Limba mea nu mai e limba lor. Un popor de bartlebies.
Hai să cunoaştem ȋmpreună. I would prefer not to.
Să ȋnţelegem ȋmpreună regulile sociale. I would prefer not to.
Hai să ne revoltăm. I would prefer not to.
Hai să fim moderat de obraznici, să simţim fiorul autorităţii burzuluite ȋndreptate spre noi. I would prefer not to.
Hai să te ȋnvăţ ȋnfiorările mele. I would prefer not to.
Ok, spune-mi cine eşti. Spune-mi ce vrei.
I would prefer not to.
Mâine şi iar mâine şi aşa mai departe.
Îmi amintesc de o nuvelă a lui John Updike cu numele ăsta, ȋn care e strânsă toată oboseala dulce, toată sufocarea tânjind după un strop de dragoste şi de sens care devine ȋn timp sufletul oricărui profesor bun. Sunt pregătit pentru această planetă melancolică şi crepusculară ca un peisaj din Stanislav Lem.
Dar ȋn tot acest peisaj se simte deopotrivă un frig apocaliptic, ceva din Stella Maris a lui McCarthy.
Un pustiu, an alien feeling, o senzaţie teribilă de planetă străină.
În mijlocul fiecărei zile, cu fiecare azi şi fiecare mâine, simt insinuându-se dinaintea mea o specie străină, inabordabilă, ȋntocmai ca vizitatorii din Arrival al lui Vilneuve.
Există desigur continuitate ȋntre cultura reţelelor şi vechea cultură umanistă. Dar disrupţia este masivă, alteritatea emergentă care are ȋn mod normal nevoie de milenii sau măcar de secole se face simţită acum cu rapiditatea dementă a unui obiect extraterestru.
Receptarea umanistă a artei, filosofiei, literaturii este, desigur, tot o chestiune de reţea, aşa cum este ȋntreaga cultură.
Dinamismul interpretativ se petrece ȋnsă ȋn mintea celui care interpretează şi receptează, e un dinamism mediat de reţelele neuronale configurate prin educaţie şi instrucţie, de reţelele culturale mai largi ale tradiţiei culturale. Este pactul, alianţa fondatoare dintre cunoaştere, memorie şi gândire, o alianţă deopotrivă socială, intelectuală, metodică şi strategică.
Alianţa căreia i se spune acum cu convingere şi infatigabilă insolenţă: I would prefer not to.
În locul dinamismului psihic, dinamismul neobosit, ȋntrucât artificial şi tehnic, al ecranului.
În Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu există, ȋn mijlocul unui paragraf descriptiv şi aparent realist, un amănunt care te face să ȋnţelegi brusc că te afli, de fapt, ȋntr-un peisaj selenar, pustiu, distopic şi nu pe câmpurile ȋnverzite ale memoriei.
Suntem ȋntr-o şcoală, iar elevii au tatuate pe braţ numerele matricole. Tatuate, ca la Auschwitz, şi nu cusute cuminte pe mâneca hainei de şcolar. Acest amănunt, demn de maeştrii olandezi, schimbă perspectiva şi dispoziţia afectivă, făcându-te să ȋnţelegi că oroarea ȋşi poate ţese câmpurile oriunde, ȋn miezul luminii sau ȋn tenebre, ȋn trecut sau ȋn viitor, ȋn realitate şi ȋn imaginaţie. Te face să ȋnţelegi că orice Paradis adăposteşte un şarpe.
Adolescenţă, filmul lui Stephen Graham, este, pentru mine, o reuşită pentru că transpune credibil ȋn minţile privitorilor grăuntele acela distopic care resemnifică violent peisajul lucrurilor familiare.
Aripa grea a lui ganz Andere e peste tot, stranietatea fermă a lumii adolescenţilor este redată asertiv, visceral, covingător, aşa cum trebuie să o facă o operă de artă.
Putem discuta foarte multă vreme despre amănunte tehnice şi decizii regizorale. Putem discuta ideologic sau critic. Pentru mine e neimportant. Adolescenţă e un film reuşit, un film teribil de reuşit, pentru că expune lumea adolescenţilor fără să rateze, fără să falseze, ceea ce este remarcabil şi extrem de rar.
În mod previzibil, ȋncercările de a interpreta filmul folosesc copios categoriile milenialilor (şi membrilor generaţiei X, ca mine) care au ȋncă simţ hermeneutic şi sentimentul datoriei de a ȋnţelege.
Un copil ajunge criminal, celălalt e cuminte, previzibil, bine crescut. Trebuie să fie ecranele, fraţii Tate, hegemonia neagră a Internetului, ne spunem, aplicând o schemă de succes a gândirii inductive.
Dar nimic nu e atât de simplu.
Jamie e un criminal, dar Lisa, sora cea bună, prezintă, la rândul ei, chiar dacă mult mai subtil, alteritatea violentă a generaţiei sale, aşa cum stă, ȋn maşină, ȋntre părinţii ei, cu telefonul mobil ȋn mână, evident neatentă la dialogul nostalgic despre balurile din tinereţe.
E aici adolescenţa tipică, dar şi altceva, alteritatea pe care filmul o presimte şi o expune.
Jamie are modele proaste, ar fi avut nevoie să ştie pe cine să admire, să cultive valori temeinice.
E şi asta, adică ȋncă o problemă clasică a adolescenţei. Dar e şi altceva, destrămarea pe repede ȋnainte a instituţiei discipolatului, falimentul circuitelor clasice ale admiraţiei şi valorilor.
E o problemă nerezolvată la timp care a dus la tragedie.
E ȋntrucâtva amuzant că spunem asta pentru că noi, copiii modernităţii târzii, am uitat de mult sensul tragediei. Pentru greci (sau pentru Shakespeare), tragedia punea mereu ȋn scenă ceva ce depăşea individul, strivindu-l, ȋn pofida şi ȋn dispreţul ȋncercărilor lui de a se salva sau de a evita necesitatea. Societatea noastră a pierdut acest simţ, pentru ea nu există decât probleme de rezolvat, nu şi lespezi grele ale destinului. În treacăt fie spus, unul din meritele filmului este acela de a stârni vechile reflexe ale simţului tragic, sentimentul de cutremurare şi groază sacră ȋn faţa sorţii.
Dependenţa de reţelele de socializare e răul pe care trebuie să ȋl rezolvăm.
Dar nu există leac pentru ontologie. Virtualul nu e o excrescenţă, o fantasmă, un abur ce trebuie risipit. E o minunată lume nouă, de o complexitate uriaşă şi, dincolo de asta, o formă de concurenţă pentru ceea ce noi ne-am obişnuit să numim realitate. Adolescentul care stă pe telefon cu orele, punând ȋn paranteze lumea de ordinul 1 care pentru noi e referenţialul ultim, este exact dublul specular şi simetric al milenialului care ȋl judecă. Stăm pe telefoane pentru că avem treburi de rezolvat, pentru că acolo iubim, comunicăm, ȋncheiem afaceri, trăim, trăim cu adevărat, nu distras, nu pieziş faţă de lumea reală. Iar ȋntre noi uitarea şi neȋnţelegerea se strâng ȋn straturi tot mai groase, mai ambivalente, mai orbitoare. Ne auzim tot mai stins, mai distorsionat, ca ȋntr-un film cu fantome. Dar cine sunt morţii? Cine sunt vii?
Adolescenţă este un film care, dincolo de spumele receptării imediate, va rămâne. Şi cred că va rămâne pentru că spune (sau, mai degrabă, arată, ȋntr-o manieră wittgensteiniană) ceva ce unii dintre noi doar presimţim, un zgomot deocamdată cvasiperceptibil, la limita pragurilor senzoriale, un zgomot de fond al unui alt univers.
I-am ȋntrebat pe elevii mei ce cred despre serial. Mi-au spus toţi că e credibil, mi-au confirmat că nu sună fals şi că sunt acolo bucăţi autentice din lumea lor.
Iar acesta rămâne pentru mine marele merit al serialului.
De a arăta, cu mijloace artistice, ceea ce probabil n-ar putea fi spus altfel.
Ceea ce scapă prognozelor, analizelor, metodologiilor, programelor educaţionale.
Ceva ce ȋncă nu are un contur clar, poate nici măcar o substanţă sau o definiţie.
O destrămare la o viteză fără precedent a punţilor simbolice, epistemice, afective şi comunicaţionale ȋntre generaţii. Plăci tectonice glisând peste plăci tectonice glisând peste plăci tectonice. Lumi zidite-n lumi se adapă din iluzie, eclips.
Nu cred că se pot face prea multe cu Adolescenţă, dacă gândim operaţional. Sunt sceptic cu privire la utilitatea vizionării şi discutării lui ȋn şcoli, nu cred că poate fundamenta politici publice sau alte tipuri de intervenţii. Nu va ajuta cu nimic preluarea lui ȋn masticaţia noastră mentală comună, ȋn schemele noastre salvatoare, ȋn naraţiunile noastre.
Cred că rostul lui e să neliniştească. Să ne muţească o clipă. Să ne facă să tăcem pentru a auzi şi a ȋnţelege această tulburare la suprafaţă a unor ape pe care nu le bănuiam atât de adânci.
Iar asta a făcut cu brio.
Să vedem, aşadar, filmul şi să recăpătăm, ajutaţi de prestaţia fabuloasă a actorilor, inocenţa ȋntrebării.
Pe braţele noastre tatuajele se ȋnroşesc, ȋn vreme ce o ȋntrebare ricoşează surd ȋn toate direcţiile ȋn interiorul craniilor noastre: am fi putut face mai mult?
