Apoi, un adolescent de 16 sau 17 ani face exact ce l-am învățat. Își dă seama că are nevoie de ajutor, caută un psiholog și cere o programare. În anumite situații, răspunsul sistemului rămâne că tânărul trebuie să vorbească mai întâi cu părinții săi.
Pentru foarte mulți adolescenți, asta nu este o problemă. Au părinți care îi ascultă, îi cred și îi ajută să ajungă la un specialist. Familia poate fi unul dintre cei mai importanți factori de protecție atunci când un tânăr trece printr-o perioadă dificilă.
O lege trebuie însă să funcționeze și pentru adolescentul care nu are această familie.
Aici începe discuția despre L478/2026, o propunere legislativă aflată acum în Senat, care ar permite adolescenților care au împlinit 16 ani să solicite evaluare psihologică clinică, consiliere psihologică și psihoterapie fără ca accesul să fie condiționat în toate situațiile de acordul părintelui sau reprezentantului legal. Propunerea este în prezent în lucru la comisiile permanente ale Senatului. Pe 15 septembrie, comisiile pentru sănătate, juridică, învățământ și tineret și sport au fost sesizate pentru elaborarea unui raport comun, cu termen pe 22 septembrie.
Un adolescent poate locui cu bunicii pentru că ambii părinți lucrează în străinătate, poate avea un părinte greu de contactat sau poate trăi într-o familie în care obținerea acordului presupune conflicte între adulți care nu au legătură cu nevoia lui de sprijin. Există cazuri unde o mamă minoră, care are deja responsabilitatea unui copil, continuă să depindă de acordul propriilor părinți pentru a ajunge la psihoterapie. Printre adolescenții pentru care accesul la sprijin poate fi dificil se numără și cei aflați în sistemul de protecție, cei care se confruntă cu o dependență sau cei care trec prin experiențe de bullying și au nevoie de sprijin psihologic pentru a le gestiona.
Un adolescent poate avea nevoie de terapie pentru că este abuzat, amenințat, neglijat sau trăiește într-un mediu violent, în unele cazuri chiar acasă. Persoana de la care sistemul îi cere permisiunea poate fi aceeași persoană despre care adolescentul are nevoie să vorbească în cabinet.
În asemenea cazuri, acordul parental nu mai funcționează ca mecanism de protecție, iar obligația de a informa automat părintele ar crea aceeași problemă. Pentru un tânăr care trăiește într-un mediu abuziv, vestea că a vorbit cu un psiholog poate agrava situația de acasă. Rolul specialistului este să evalueze riscul și, atunci când există abuz sau pericol pentru copil, să activeze mecanismele și instituțiile competente. Nu putem reduce protecția copilului la regula că părintele trebuie să afle primul.
Ce ne-au spus tinerii
În ultimul an, împreună cu Rețeaua de Promotori ai Sănătății Mintale în Mediul Rural, am vrut să înțelegem de ce sprijinul psihologic rămâne atât de greu de accesat pentru mulți dintre ei.
Procesul de cercetare și consultare a implicat 611 tineri: 250 au răspuns unui chestionar, provenind din 88 de comunități și 28 de județe, iar alți 361 au participat la focus grupuri și întâlniri locale.
Jumătate dintre respondenți au spus că se confruntă cu stres constant, 41,6% au indicat gânduri negative despre sine, 40% lipsă de motivație, 36,8% anxietate, iar în 6,8% dintre răspunsuri au apărut gânduri suicidale.
În același timp, tinerii ne-au vorbit despre serviciile care lipsesc, distanțele până la cel mai apropiat specialist, costuri, transport, rușine, lipsa informațiilor și teama că lucrurile discutate cu un adult nu vor rămâne confidențiale. În 80% dintre răspunsurile la întrebarea privind serviciile disponibile în comunitate a apărut varianta “niciun serviciu”.
Familia apare în această imagine în două roluri; pentru unii tineri este principalul sprijin, iar pentru alții este încă o barieră. În focus grupuri, teama de reacția părinților și de expunerea în comunitate a apărut tocmai în discuțiile despre motivele pentru care un adolescent poate evita să ceară ajutor, și chiar ca unul din motivele pentru care părinții ezită să ofere acordul parental.
Una dintre recomandările rezultate din acest proces a fost posibilitatea ca adolescenții de la 16 ani să acceseze sprijin psihologic fără acord parental. Recomandarea a ajuns în Parlament, iar ulterior a fost preluată într-o inițiativă legislativă.
Ce ar schimba, de fapt, noua inițiativă
Dezbaterea riscă uneori să transforme propunerea într-o discuție despre situații pe care nici măcar nu le reglementează. Legea 478/2026 nu le acordă adolescenților autonomie asupra oricărei decizii medicale. Textul aflat în Senat se referă la evaluare psihologică clinică, consiliere psihologică și psihoterapie.
Propunerea prevede ca accesul să se realizeze după evaluarea capacității adolescentului de a lua decizia și păstrează excepții de la confidențialitate pentru situații precum riscul iminent de autovătămare, riscul de vătămare a altor persoane, situațiile de abuz sever sau suspiciunea rezonabilă a unei afecțiuni care impune intervenție medicală. În aceste situații, specialistul are obligația de a informa reprezentanții legali, și, după caz, autoritățile competente. Asta contează, pentru că uneori discuția despre autonomie este prezentată ca și cum un adolescent de 16 ani ar intra într-un cabinet și ar decide singur ce intervenție îi trebuie. În realitate, adolescentul cere ajutor, profesionistul evaluează situația și lucrează în limitele competențelor și obligațiilor sale profesionale.
Perspectiva profesioniștilor care lucrează direct cu adolescenți și adulți adaugă o altă dimensiune acestei discuții.
„Ca psiholog și psihoterapeut, întâlnesc adesea adulți care spun retrospectiv că și-ar fi dorit să poată ajunge la psihoterapie mai devreme, încă din adolescență. La 16 ani, mulți adolescenți au deja capacitatea de a înțelege ce presupune un serviciu psihologic și de a lua o decizie informată asupra propriei sănătăți iar a porni automat de la premisa contrară este greu de justificat.
În plus, accesul la sprijin este deja limitat de costuri, stigmatizare, lipsa serviciilor și dificultatea de a cere ajutor; acordul parental poate deveni o barieră în plus, inclusiv atunci când părintele minimizează problema sau contribuie la suferință.
Standardele internaționale actuale merg în direcția accesului echitabil la servicii, a intervenției timpurii și a respectării autonomiei și drepturilor persoanei, inclusiv prin participarea a tinerilor la deciziile care îi privesc.” Aceasta e perspectiva lui Victor Bohuș, psiholog și psihoterapeut, președintele Asociației Choice.
Ce s-a spus în comisie și ce spun datele
În dezbaterea din Comisia pentru învățământ din 9 septembrie au apărut și argumente care merită discutate și explicate pe larg, pentru că discuția despre această propunere nu trebuie să fie influențată de date incorecte.
De exemplu, un parlamentar a apăsat pe niște frici iraționale, fără fundament în realitate, cum că mersul la consilier școlar fără acordul părinților ar putea deschide calea schimbării de sex sau eutanasiei. Un alt parlamentar a pus sub semnul întrebării propunerile care au venit în urma unei cercetări făcute cu tineri din mediul rural, argumentând că în mediul rural majoritatea copiilor „sunt până în clasa a opta, sunt puține licee”. Și a completat cu „nu știu domnii din rural ce vor, ce reclamă”.
Datele Institutului Național de statistică arată altceva. În datele privind populația rezidentă la 1 iulie 2022, România avea 434.996 adolescenți cu vârste de 16 și 17 ani, dintre care 220.839 locuiau în mediul rural. Asta înseamnă 50,8% din grupa de vârstă vizată de această modificare.
Discuția despre mediul rural are relevanță și din prisma accesului la servicii. În cercetarea noastră, distanța până la un specialist, lipsa serviciilor în comunitate, transportul și costurile au apărut alături de acordul parental printre barierele care amână sau opresc accesul la sprijin.
Mai multe despre acest raport poți citi și aici.
Unde intră școala în toată povestea
Pentru mulți adolescenți, școala este primul loc în care un adult poate observa că ceva s-a schimbat, pentru că acolo se văd absențele, izolarea, scăderea performanței, conflictele, bullyingul, atacurile de panică. Școala este și locul în care le cerem copiilor să vorbească, prin campanii de sănătate mintală, ore despre bullying, activități despre emoții și întâlniri în care le repetăm că trebuie să apeleze la un adult atunci când au o problemă.
„Deseori văd în școli elevi care vor să-ți vorbească din priviri. Unii reușesc să obțină acest acord al părinților, alții nici nu îndrăznesc să-l ceară. De rușine, de frică, din cine știe ce motive. Mai există situații în care nevoia de a transmite mesajul pleacă de la noi către adolescent, spre exemplu în cazuri de bullying/abuz în afara școlii/neglijență. Atunci când părintele nu îndeplinește responsabilitățile minime față de adolescent, cum ar putea el să-i îndeplinească nevoia de a fi ascultat, înțeles?”, spune consiliera școlară Teodora Vechiu.
Consilierul școlar poate juca un rol important, dar școala nu poate înlocui serviciile specializate de sănătate mintală. Chiar Școala9 a documentat experiența consilierilor școlari care lucrează cu adolescenți cu ideație suicidară sau care au trecut prin tentative de suicid și care, atunci când nevoile elevului depășesc atribuțiile cabinetului școlar, trebuie să îl îndrume către servicii psihologice sau psihiatrice specializate.
L478/2026 include și accesul adolescenților de peste 16 ani la cabinetele de asistență psihopedagogică fără condiționarea acestuia de acordul prealabil al părinților. Mi se pare greu de explicat unui licean de 17 ani că vrem să aibă încredere în școală, vrem să recunoască atunci când se confruntă cu o problemă și vrem să ceară ajutor, dar că sistemul trebuie să refuze această cerere dacă adultul potrivit nu a semnat încă.
Părinții rămân importanți
Cea mai sensibilă parte a discuției este teama că recunoașterea unui grad de autonomie adolescentului ar diminua rolul părintelui, dar este important ca cele două să nu fie puse în opoziție.
Un psiholog poate recomanda implicarea familiei și un adolescent poate decide să vorbească cu părinții după primele ședințe chiar cu sprijinul terapeutului. Pentru foarte mulți tineri, familia va rămâne implicată încă de la început. Diferența este că sprijinul nu mai dispare pentru adolescentul care nu poate parcurge acest traseu.
Un sistem bun trebuie să funcționeze și pentru familiile care își susțin copiii, și pentru copiii care nu beneficiază de această siguranță.
L478/2026 se află acum în Parlament, iar comisiile pentru sănătate, juridică, învățământ și tineret și sport au fost sesizate pentru raport.
Dincolo de formulările juridice, decizia privește o situație foarte simplă. Un adolescent de 16 sau 17 ani realizează că are nevoie de ajutor profesional, iar de aici putem construi în jurul acestei cereri mecanisme de evaluare, reguli profesionale, limite ale confidențialității și proceduri pentru situațiile de risc (pentru că toate acestea sunt necesare), dar primul răspuns al sistemului ar trebui să fie o cale către ajutor.
După ani și ani în care le-am spus adolescenților că trebuie să vorbească atunci când nu sunt bine, trebuie să fim pregătiți și pentru momentul în care vor să revendice promisiunea pe care au tot auzit-o.
