Primele jocuri de noroc
Una dintre primele lecții de la istorie pentru elevii români este despre primele civilizații din lume, adică despre locuitorii Mesopotamiei. Primul lor gând zboară azi mai degrabă la masa de prânz, dar tocmai această sonoritate a numelui îi ajută să rețină repede denumirile grele. Vorbim o lecție întreagă despre invențiile lor primordiale, precum scris, roata olarului sau sistemele de irigații.
Devin tot mai fascinați de subiect când vorbim și despre credințele și cultura acelor popoare. Probabil că dintotdeauna oamenii au căutat o cale să testeze destinul. Le spun așadar elevilor că primele zaruri au fost găsite în zonele locuite de sumerieni, deci pe teritoriul antic al Mesopotamiei, însă acestea aveau mai degrabă un scop ceremonial. Zarurile erau făcute din os sau piatră si aveau 6 fețe, fiecare latură cu un simbol reprezentând numerele de la 1 la 6. Scopul lor era de a comunica cu zeii pentru a prezice viitorul și a interpreta destinul.
Antichitatea norocului
Venim apoi mai aproape în timp, în mileniul I, înaintea erei noastre, în zona Chinei de azi, unde erau organizate loterii speciale, accesibile atât celor din clasele superioare, cât și oamenilor de rând. Tot aici au apărut și primele forme de cărți de joc, concept care, mai târziu, a ajuns și în restul Asiei. Japonia, spre exemplu, a păstrat tradiția de a plasa în fața templelor bilețele norocoase, care să prezică gradul de succes în afaceri, dragoste sau călătorii.
Pe continentul european, primele civilizații, precum grecii și mai târziu, romanii, au fost mari amatoare de jocuri de noroc. Vechii greci organizau des pariuri pe cursele de care. Elevii mai mici sunt fermecați de Legendele Olimpului, poate pentru că se aseamănă cu basmele și poveștile copilăriei. Dar și mulți elevi de liceul rămân pasionați de mitologie, de ceea ce reprezintă zeii greci și ce simboluri li se atribuie.
Știați și că lumea a fost împărțită printr-un joc de noroc? Cel puțin așa zice legenda. Una dintre cele mai importante scrieri ale vremii, „Iliada” lui Homer, chiar atribuie împărțirea lumii unui joc de tras la sorți între zeii Olimpului. Conform unei variante a miturilor grecești, după înfrângerea tatălui lor, Cronos, zeul timpului, cei trei fii ai săi au primit o parte din regatul său. Astfel, fiului cel mare, Hades, i-a revenit lumea subpământeană, muritorii fiind obligați să treacă prin zona stăpânită de acesta pentru a ajunge la viața de după moarte. Poseidon, care era fiul mijlociu, a câștigat drept de guvernare asupra mărilor, apelor și oceanelor, el fiind preamărit de vechii greci pentru darurile nesecătuite, dar și temut pentru furia dezlănțuită în chip de furtună pe mare. Al treilea și cel mai tânăr, Zeus, este deja binecunoscut pentru că a primit pământul, tot ce se află la suprafață, dar și în cer, el fiind stăpânul Olimpului. Legenda împărțirii lumii are la bază un joc de noroc și prin care cele mai puternice forțe sunt atribuite zeilor.
Panteonul grecesc este plin de astfel de povești. Și poate că nici nouă nu ne e străină ideea de a invoca zeii norocului atunci când urmează o aruncare importantă. Când două zaruri indică același număr în jocul de table, noi îl numim „poartă în casă”. În jocurile lor, vechii greci considerau cele două zaruri indicând același număr drept o mână norocoasă, supranumită „aruncarea Afroditei”. Unul dintre zeii către care grecii își îndreptau gândurile era Hermes, considerat protectorul curierilor, oratorilor, negustorilor, câștigurilor, jocurilor, hoților, mincinoșilor și al cartoforilor. Interesantă combinație, nu?
Istoria jocurilor de noroc nu se oprește în Grecia, ci se extinde și la romani, care au fost înfocați practicanți ai jocurilor de noroc. În societatea romană, comunitățile se strângeau adesea pentru a juca jocuri de noroc, pariatul fiind des practicat în spațiile publice, chiar dacă fenomenul, în sine, era văzut drept vicios și corupt. Pentru a păstra o bună organizare în interiorul armatei, legile romane au interzis jocurile de noroc pe bani. Dar realitatea era totuși diferită deoarece soldații se jucau adesea în zonele siturilor militare.
Jocurile cu zaruri erau foarte populare, inclusiv în rândul împăraților. Poate expresia Alea iacta est sau mai bine zis, „Zarurile au fost aruncate” sună familiar? Conform scriitorului grec, Plutarh, originea ei datează până în vremea lui Iulius Caesar (82-44 î.H.), cel care se pare că a rostit aceste cuvinte pe 10 ianuarie 49 î.H., în momentul de început al războiului civil roman, pe care l-a și câștigat.
Pariatul în Evul Mediu
Evul Mediu cuprinde o perioadă foarte largă și este definit de controlul elitei sociale, adică al regilor, lorzilor, cavalerilor asupra țăranilor. Într-o perioada în care viața oamenilor era tratată ca un bun de schimb, pariurile se dezvoltau de la sine și chiar deveneau periculoase.
Meșteșugarii riscau bani, unelte, haine, în timp ce soldații pariau echipamentul militar. Țăranii jucau jocuri de noroc în hanuri sau cârciumi, obiceiul fiind deseori asociat și cu consumul de alcool. Pentru a combate plictiseala, soldații jucau adesea în expedițiile militare, dar acolo pedepsele erau mult mai severe. Deoarece ei puneau în pericol siguranța armatei sau chiar succesul misiunii, soldaților prinși li se confiscau banii și prada de război și pedepsiți pentru insubordonare și posibilitatea de periclitare a misiunii. În timpul unei cruciade, spre exemplu, soldații erau legați de un stâlp și biciuiți timp de 3 zile sau aruncați în mare.
Primul cazinou
Jocurile de noroc erau de obicei întreținute în încăperi cu lumină slabă, iar mulți șarlatani foloseau acest prilej pentru a obține sume de bani. Atmosfera acestora a rămas ilustrată pe pânză de către pictorii vremii. Opere de artă, precum „Tăietorii de cărți”, semnată de Caravaggio sau „Trişorul cu as de caro”, de Georges de La Tour, prezintă în detaliu cum funcționa întreaga operațiune. Ambele picturi prezintă trei tipuri de personaje:
- trișorul (cel care ține cărți ascunse la spate),
- victimele (jucătorii inconștienți de ceea ce se petrece) și
- complicele (cel care urmărește cărțile adversarului ori creează o diversiune, un pretext pentru a distrage atenția într-un moment cheie.).
Pictorul francez și cel italian subliniază faptul că, de multe ori, jocul nu era împotriva unui singur om, ci împotriva unei întregi rețele orchestrate. Exista o oarecare dezorganizare și lipsă de protecție în astfel de locații, întrucât acestea erau însoțite și de alcool și se finalizau violent.
În anul 1638, în Veneția, Italia, ia naștere și primul loc destinat exclusiv pentru pariori: cazinoul. Il Ridotto, sau locul de pensionare, a fost inaugurat de către elitele venețiene sub forma unei case de organizat jocuri de noroc, primul cazino public legal. Deși intrarea era deschisă oricui, în realitate, jocurile erau accesibile doar nobililor care își permiteau să parieze sume mari de bani.
„Banditul cu un singur braț”
Prima mașinărie mecanică, un strămoș al sistemului de păcănele de astăzi, a apărut în America în 1895. Acesta a fost inventat de un mecanic auto care dorea ca în timp ce el repară mașinile, să ofere posibilitatea clienților de a desfășura o activitate.
Mașinăria fusese poreclită „Banditul cu un singur braț” din cauza modului în care funcționa - similar cu cel de astăzi - după tragerea unei manete, jocul indica pe una dintre cele trei coloane ale sale un diamant, o inimă roșie, o inimă neagră, o potcoavă sau un clopot. Câștigătorul premiului cel mare era cel care reușea să alinieze trei clopote în slot. Abia în 1907 aceste simboluri au fost înlocuite cu fructe și păstrate încă de atunci!
De la idee la rafinament - Monte Carlo
Monaco se afla în ruină economică după revoluția din 1848. Familia Grimaldi era cea care deținea autoritatea în dreptul Principatului Monaco, dar în urma revoluției care a zdruncinat Europa, multe zone și-au dorit obținerea independenței. Astfel, două orașe importante din zona Alpilor Maritimi, au refuzat să mai plătească taxele impuse pe ulei de măsline și fructe. Aflată aproape de faliment, casa nobiliară a fost salvată de intervenția unei actrițe.
Moștenitorul, prințul Florestan, s-a căsătorit cu viitoare prințesă Caroline, o femeie perspicace și cu un talent deosebit în afaceri. Ea a fost cea care a venit cu ideea de a organiza un cazinou de lux pentru a atrage aristocrația europeană.Așadar, în 1863, s-a deschis Cazinoul Monte Carlo, iar succesul a fost fulgerător! Este de menționat că și contribuția omului de afaceri, François Blanc a jucat un rol important. Acest a ajutat la transformarea infrastructurii și a facilitat accesull către cazino. Pentru a păstra amprenta familiei, localul poartă numele fiului lui Caroline, viitorul prinț Carlo al III-lea.
Deși a devenit un fenomen european, cetățenilor statului Monaco le era interzis să parieze, fiind exclusiv un loc unde se adunau banii veniți de la elitele străine, tradiție care s-a păstrat până astăzi. În timp, Monte Carlo a devenit locul de referință pentru lux și extravaganță. Această estetică încărcată cu fântâni arteziene, mașini de lux, diamante și coloane de marmură a rafinat jocurile de noroc, suprapunandu-se cu nobilimea și grandoarea.
18 august 1913
Norocul nu este mereu asociat logicii umane. Eroarea jucătorului este o problemă întâlnită adesea, dar care s-a lăsat cu un dezechilibru financiar la data de 18 august 1913. Într-un cazino din Monte Carlo, la o masă de ruletă, bila a căzut pe negru de 26 de ori la rând. Reacția jucătorilor după ce bila a căzut pe negru a 10-a oară a fost să parieze sume uriașe pe roșu, convinși că „trebuie să iasă roșu odată”!
Cazinoul a făcut o avere, iar oamenii au pierdut milioane de franci pariind împotriva negrului, în timp ce bila tot acolo se oprea. Roata nu are memorie, deci șansa ca bila să cadă pe negru este mereu aceeași, indiferent de ce s-a întâmplat anterior. Trecutul nu influențează în niciun fel probabilitatea într-un joc de noroc în care fiecare aruncare are aceeași șansă de reușită.
Preluarea controlului - Las Vegas, baby!
Similar cu Monte Carlo, Las Vegas a renăscut după ce au apărut jocurile de noroc. În mijlocul deșertului din Nevada, aflat în plin colaps economic, conducerea a luat o decizie care a schimbat traseul orașului până astăzi. Nevada a fost unul dintre primele state care, în loc să înterzică păcănelele, au ales să taxeze viciul.
Muncitorii și soldații din Cel de-Al Doilea Război Mondial au găsit în Las Vegas un loc de destresare și de detașare față de realitatea dură și nemiloasă pe care o trăiau. O himeră, că imediat puteau acumula alt stres când rămâneau fără bani…
După finalizarea războiului, chiar în 1946, prin investițiile Mafiei, iar ulterior, după 1960, prin capital oferit de corporațiile care au preluat puterea în zonă, Las Vegas a devenit cunoscut drept Orașul Distracției. Sălile jocurilor de noroc ofereau ocazia de a scăpa din realitate deoarece acestea nu aveau geamuri, camera era mereu întunecată, iar ceasurile lipseau cu desăvârșire.
Micul Paris
Jocurile de noroc nu erau doar un viciu, ci un mod de socializare pentru elitele din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX.
Ion Luca Caragiale, marele dramaturg, nu doar că scria despre viciile românilor, dar le și practica pe unele. Caragiale era o fire extrem de sociabilă, apreciind timpul de calitate în localuri, cu prietenii. Ni-l putem imagina ușor drept acel om care juca table și cărți cu apropiații săi.
Cu toate acestea, pasiunea lui era mai mult un hobby inocent în ansamblul vremii. El observa jucătorii și înțelegea mizele mari puse în astfel de activități, motiv pentru care putea să transmită această emoție în lucrările sale. Spre exemplu, în celebra sa nuvelă, „Două loturi”, autorul expune destinul tragic al familiei Lefter, care pierde cele două bilete câștigătoare. În realizate, în scrisorile pe care Caragiale le trimitea fiului său, Mateiu, se simțea aerul unui tată care își îndrumă fiul. Mateiu Caragiale mărturisește chiar la începutul operei „Craii de Curte Veche” că tatăl său îl „dojenea” prin scrisori atunci când stilul lui de viață se centra pe băutură și joc. Nu putem spune cu exactitate cât de vicioasă era nevoia de jocuri de noroc pentru Caragiale, dar știm sigur din citatele sale că acesta înțelegea pe deplin sentimentul unui parior, așa cum se observă în faimoasele sale vorbe - „Norocul e prea puțin și lumea prea multă.”
Primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza era un cartofor înrăit, jocurile de cărți făcând parte din stilul său de viață mult înainte de a deveni domnitor. La reședința sa din perioada 1859-1862, cunoscută azi drept Muzeul Unirii din centrul Iașului, chiar la intrarea din salonul de relaxare, se afla masa pentru jocul de cărți.
Dar unde anume în viața lui începe acest viciu? Cuza a fost tentat de jocul de cărți încă de la vârste fragede, conform autoarei Lucia Borș. În lucrarea biografică „Doamna Elena Cuza”, aceasta aduce în prim plan evenimente din trecutul domnitorului, prezentând episoade din adolescența lui Alexandru Ioan Cuza și a fratelui său mai mic, Dimitrie. Ea precizează că „amândoi iubeau mult caii, iar mai târziu, jocul de cărți, mai cu seamă Alexandru.”
Ulterior, domnul își desfășoară studiile la Paris, fiind un adolescent care se dedică studiilor sale, dar lipsit de supraveghere. „După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără niciun control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza își petrecea multe nopți cu prieteni ușuratici, care-i speculau firea expansivă, gata să le împartă tot ce avea, și să le mai rămână și dator.” Firea lui sociabilă, atașamentul pentru plăcerile perioadei și caracterul șarmant, sunt toate ingrediente care îl determină pe Cuza să urmeze acest stil de viață compulsiv, alimentat de adrenalina goanei după un câștig rapid, care, însă, nu se materializează mereu în favoarea lui. „Pătimaș de jocul de cărți, își pierdu mai târziu multe proprietăți moștenite de la părinți.” În mod cinstit, am observat că liceenii asociază deseori pierderea domniei sale și cu comportamentul său libertin, în momentul în care discutăm despre pierderea domniei.
Merită precizat și că domnitorul Principatelor Unite a trăit într-o societate care era astfel construită. Boierii vremii trăiau fără grija zilei de mâine, având bogății vaste și neștiind, în fapt, valoarea adevărată a banului. Cel mai adesea, bărbaţii îşi împărțeau timpul între intrigile vieţii publice şi jocurile de noroc, neștiind că schimbarea puternică urma să vină.
Urmașul său, Regele Carol I, a fost mult mai aspru, el privind acest viciu ca pe o slăbiciune de caracter. De multe ori, când predau perioada domniei lui Carol I, elevii nu mai întreabă de ce am ales să aducem un principe străin la conducerea țării. Pare un fapt de la sine înțeles că societatea română era dezbinată, că oamenii împrumutaseră nu doar frumusețea lumii orientale, ci și multe dintre viciile acestea și că, deși contactul cu Occidentul era sporit, în realitate mai era un drum lung de parcurs pentru a putea înțelege viața din vestul Europei.
De origine germană, regele a fost, poate, persoana care a făcut acest contrast și mai evident. La Muzeul Național Cotroceni se regăsește volumul „Ceremonialul la curtea lui Carol I de Hohenzollern (1866 - 1914)”, de Mădălina Nițelea, în care este notat modul în care se transformă domnia: „Cu timpul, fastul şi încărcătura orientală vor dispărea treptat, fiind înlocuite de eticheta caselor princiare europene. Simplitatea şi sobrietatea vor fi trăsături dominante ale curţii Principelui Carol I de Hohenzollern.” Regele Carol I fusese crescut într-o atmosferă mult mai strictă, cu reguli clare și cu o punctualitate tăioasă. Mesele boierilor, pline de cărți folosite la jocurile de noroc, sunt înlocuite, în preajma regelui, cu bile colorate și tacuri. „La cină la Peleş erau invitate persoane mai apropiate de Curte, iar după masă se juca biliard.”
Regele nu era complet străin de cărțile de joc, ci doar foarte selectiv, acesta preferând jocul de whist, pe care îl juca destul de rar și doar cu persoane din familie sau cu oaspeţi străini de rang înalt.
Ironic totuși, Regele Carol este cel care a demarat proiectul construcției Cazinoului din Sinaia și a celui din Constanța. Cel din urmă a fost recent renovat, dar a reprezentat dintotdeauna un punct de atracție important. De fapt, acesta a fost și motivul construcției celor două atracții, Carol recunoscând potențialului turismului de lux pe care îl aveau, chiar dacă ideea jocurilor de noroc îi era antipatică.
Urmașul care a purtat același nume, Regele Carol al II-lea, a fost mult mai atras de această lume decât bunicul său. El era un obișnuit al cazinourilor din Europa, în special în perioada exilului și a escapadelor sale. În perioada interbelică, Bucureștiul era numit „Micul Paris” nu doar pentru arhitectură, ci și pentru viața de noapte, jocurile de noroc fiind foarte răspândite în cercurile înalte. În jurnalul său, Carol nota adesea că își încheia zilele cu un joc de „pocher”. Însemnările sale sunt diverse, de la discuții cu importante personalități ale vremii, la gânduri despre problemele personale și deciziile politice, precizând aceste momente de relaxare ca încununare a eforturilor de peste zi sau ca un mod de a ieși din tensiunea apăsătoare a zilelor de peste an.
Jurnalul său datează din 1940. Europa intrase deja în conflictul care urma să poarte numele de „Al Doilea Război Mondial” și mulți oameni își pierdeau zi de zi viața în bătaia puștilor. România se afla încă în perioada de neutralitate, fiind neimplicată în lupte, dar suportând grelele încercări ale războiului. Anul 1940 este ultimul an de existență al României Mari, statul nostru suferind pierderi teritoriale importante de la jumătatea acestui an: teritoriile Sudul Dobrogei, Basarabi și Nordul Ardealului au fost retrocedate statelor vecine, România reușind să îl mai recupereze doar pe cel din urmă la finalul războiului. În acest fundal instabil, regele descria cum decurgeau zilele sale, iar noi vom urmări pe cele însemnările din jurnalul sa:
- 17 februarie 1940: Seara, un pocher amuzant [...] Dezastruos pentru mine, n-am avut nici o carte.
- 24 februarie 1940: Dimineaţa, Dombrowski, primarul, cu proiectele de amplasament pentru monumentul tatii. Sunt mari discuţii asupra felului cum trebuie aşezat în Piaţa Victoriei. Eu am propus să fie aşezat în faţa Gării Băneasa. După-masă, nimica deosebit. Am lucrat la lucruri personale. Seara, la masă [...]. Urmează un pocher.
- 9 martie 1940: Seara [...] S-a jucat pocher, o partidă a copiilor şi una serioasă, a mea [...] eu am fost singurul câştigător.
- 16 martie 1940: Ca de obicei, s-a jucat pocher.
- 30 martie 1940: Seara, pocher, la noi. [...] Voie bună şi glume.
- 16 mai 1940: Ca activitate în timpul zilei, nimica de însemnat. Seara, cina la mine, urmată de pocher [...] Fapt interesant, sentimentul public se întoarce din ce în ce mai mult împotriva Germaniei.
- 21 mai 1940: Ştiri tot mai proaste, proaste de tot. [din război] La cină [...] Urmează obijnuitul pocher, fără viaţă, toată lumea fiind îngrijorată de cele ce se petrec.
- 23 iunie 1940 - S-a jucat pocher. S-a iscălit, azi, Armistiţiul între Germania şi Franţa, Condiţiunile de detaliu nu se cunosc încă, par a fi dure, dar nu peste măsură de umilitoare.
Jocul de cărți era o activitate recurentă pentru Carol al II-lea, un obicei complet integrat în rutină, indiferent de natura zilei de dinainte.
Limitarea accesului are și ea o istorie
Spre începutul anilor 2000, jocurile de noroc au făcut saltul din sălile amenajate special, spre mediul online. Probabil acum este mai dificil ca niciodată să ții sub control acest viciu din cauza stimulilor și accesibilității pe care jucătorii le au.
S-a încercat combaterea influenței jocurilor de noroc vreodată în istorie?
Da, bineînțeles! Și de câte ori, chiar!
De-a lungul istoriei, conducătorii au tot încercat să limiteze accesul și să diminueze interesul pentru astfel de practici. Încă din Antichitate au existat legi care au interzis jocurile de noroc și care impuneau taxe foarte mari sau pedepse dure împotriva celor care susțineau acest comportament.
Legile lui Solon (secolul VI î.H.)
Pentru a înțelege problemele legate de jocurile de noroc din Grecia Antică, trebuie să ne uităm mai întâi la modul în care funcționa dependența de datorii. Atenienii pariau averi considerabile la jocurile de noroc. În vâltoarea jocului, mizau și pe proprietăți întregi sau recoltele anului următor, fapt ce ducea la foamete în cazul unui rezultat nefavorabil. Când acumulau datorii uriașe pe care nu le mai puteau plăti, apelau la împrumuturi garantate cu propria persoană. Iar când numerele tot nu ieșeau, atenienii își pierdeau propria libertate, și ca urmare, și locul în armată.
De reținut este că de obicei nu doar bărbații care pierdeau deveneau supuși creditorului, ci și întreaga familie a acestuia, soția și copiii, până la data la care se putea plăti datoria. Astfel, pierderile consecutive și neputința de a renunța la dependența de câștig, duceau la situația în care, în mod indirect, miza devenea chiar propria libertate!
Istoria, însă, a plasat acolo un personaj care a realizat gravitatea situației și a acționat. Solon, un nobil atenian, a înțeles una dintre cele mai grave probleme din Atena: datoriile acumulate. Venind cu o mentalitate diferită, el a implementat în 594 î.Hr. reforma numită „seisachtheia” sau „scuturarea de datorii”, prin care toate datoriile existente au fost șterse, inclusiv cele căpătate în urma jocurilor de noroc. Mai mult, Solon a interzis definitiv împrumuturile garantate cu propria persoană sau libertatea cetățenilor.
În plus, a adoptat legi împotriva lenii. Pedeapsa maximă a acestei legi reprezenta cea mai mare temere a atenienilor - atimia, termen ce se traduce ca „fără onoare”. Cei condamnați erau excluși din societate, își pierdeau dreptul de vot, nu aveau voie să vorbească în public și nici acces la adunările organizate. Solon a realizat că datoriile, inclusiv cele provenite din jocurile de noroc, într-o societate care se confrunta deja cu lipsuri și abuzuri, distrug forța de muncă și destabilizează armata. Concluzia istorică o putem trage noi: cei care își pierdeau averea moștenită și refuzau să muncească, sperând la un câștig iluzoriu, riscau să-și piardă titlul de cetățeni respectabili.
Lex romana
Când vorbim despre modalitatea în care au reușit romanii să combată adicția pentru jocurile de noroc, cea mai importantă reformă ar fi Lex Alearia. Istoricii au dezbătut mult însemnătatea acestei legi. Unii au susținut că ea interzicea orice formă de joc de noroc, jocul cu zarurile fiind cel mai popular, „alea” însemnând zar sau joc de zaruri. Alții consideră că ar fi interzis, de fapt, trișatul în timpul acestor jocuri. Cert este că Lex Alearia făcea referire la jocurile de noroc și la implicațiile acestora.
Tradițional, jocurile de noroc erau acceptate pe durata festivităților dedicate zeului Saturn, sărbătoare cunoscută drept Saturnalia ce se desfășura începând cu 17 decembrie (extinzându-se ulterior până pe 23 decembrie).
Mai târziu, o altă lege fundamentală adoptată în 81 î.H. a fost Lex Cornelia, care a evidențiat noi excepții permanente: pariurile se puteau desfășura în afara Saturnaliilor, dar doar pe concursurile care implicau forța, precum alergarea, aruncarea suliței, boxul, luptele și săriturile. Se considera că aceste sporturi cultivau virtus (bărbăția), iar în acest cadru strict pariurile erau permise.
În Islam
Legea islamică sau Sharia interzice în mod explicit jocurile de noroc. În Coran, cartea sfântă a musulmanilor, este precizat răul făcut de jocurile de noroc. Chiar la începutul Coranului, în Surah Al-Baqarah (2:219), este precizat că băutura și jocurile de noroc sunt mai de grabă păcate ale omului. „În amândouă este mare păcat şi sunt şi unele foloase pentru oameni, dar în amândouă păcatul este mai mare decât folosul!”
Tot în Coran, în Surah Al-Ma’idah (5:90-91), jocurile de noroc sunt considerate lucrarea Satanei. Pasajul menționează că printre lucrările necuratului se numără băutura și jocurile de noroc, amândouă fiind astăzi interzise în Islam. Acestea sunt văzute drept aducătoare de „duşmănie şi ură”, cel mai de condamnat fiind abaterea de la legile lui Allah.
