„Au transferat toată îndrăzneala și curajul în cățărat”
April, a doua soție a lui Bobby, a fost răpită pentru răscumpărare în timpul unei vacanțe la Paris. Este episodul 1 din seria 14 a serialului Dallas care se redifuzează pe Acasă. E final de august și doi pensionari își beau berea duminicală la o măsuță în fața unui bloc turn.
„Eu și când am stat și la Deva, tot în Dallas am stat. Orice oraș are o periferie, un Dallas cu romi, țânțari și moldoveni”, râde unul dintre bărbați de gluma sa. Umbriți de blocurile de 10 etaje, ne uităm la câteva balcoane: „Acolo au furat tot, vedeți? Acolo și-au mai făcut oamenii câte ceva… La început se căutau apartamentele de numa’-numa’, acum de când cu ordonanța, au distrus tot”, spune bărbatul. Se referă la disponibilizările minerilor, primul val pe finalul anilor ‘90, căci și Dallas e un cartier construit pentru forța de muncă din minerit.
Iarna? „Eu am cumpărat saci cu gunoi, îi pun în geam la bucătărie, prind soarele în el și apoi iarna îl sparg și mă încălzesc.” Fără glumă, se încălzește la reșou. „Un reșou la mine și unul în cameră la copil. Mă uit la ceas și după cinci minute, 18 grade, mai mult nu”. Copilul lui are 20 de ani și spune că nu-și găsește de muncă. „Dacă ai centrală ajungi la 10 milioane. Eu iau două butelii pe lună, dau cam 500 de lei”, își împărtășește situația și celălalt bărbat.
O mașină cu muzică tare ne întrerupe discuția poate nepotrivită pentru o zi de vară. Doar că și Dallas are oameni care se încălzesc cu haine SH, o practică în Valea Jiului. Și oameni care stau mai mult în frig că nu-și permit facturile la electricitate sau gaz.

În Vulcan, primesc ajutor de încălzire 194 de persoane, doar 11 dintre ele din cartierul Dallas, ne-a spus primăria. În localitate sunt doar 68 de titulari de dosare de venit minim de incluziune și în ultimii 10 ani au fost reabilitate patru blocuri din Dallas.
„Iarna e grea aici. Majoritatea blocurilor nu au condiții bune. Parte au gaz, mulți fac foc, mulți folosesc haine pentru foc. Mulți cară lemne până sus. Un pic de haine, un pic de lemne. Oamenii se mută unii la alții sau se mută toți în bucătărie unde e foc, se îngrămădesc”, spune Felipe Silva.
Brazilianul a venit ca misionar al Bisericii Reformate din America în Valea Jiului, după ce soția sa, Janelle, a fost acceptată ca voluntară într-un program al Asociației Noi Orizonturi. Au rămas amândoi neclintiți în Vulcan de 11 ani.
Amândoi pasionați de escaladă, pe care o practicau în Minnesota, au căutat soluții să aducă escalada și în noua lor casă.
În fosta centrală termică pe care primăria le-a dat-o să o folosească gratis, Felipe a amenajat sala de cățărat „Fără limite”. A constatat repede că nici nu putea alege un sport mai bun pentru comunitate.
„Escalada e un sport care te provoacă. Când mergi la un traseu trebuie să rezolvi o problemă, așa se zice. Și copiii cu care lucrăm noi sunt foarte puternici, au crescut în situații în care trebuie să fie puternici. Ei au transferat toată îndrăzneala și curajul în cățărat”, spune Felipe, pe o bancă din sală. E duminică, abia a ținut slujba la Biserica Ancora pe care a înființat-o în comunitate. Felipe e și pastor. E liniște, nu sunt antrenamente, dar cum s-a deschis ușa, cum au apărut niște curioși.
În urmă cu opt ani, jurnalista Anca Iosif mergea la sala de cățărat „Fără limite” care aduna deja copii din Dallas și din împrejurimi. „Nimeni nu vrea să stea aici și nici nu pot să-i încurajez să rămână”, îi spunea Felipe atunci. El a rămas și în timp a crescut sportivi și copii care au rămas în școală.

Sorin și Luci au deja rezultate la competiții. De altfel, sala din Dallas a dat până acum și un campion național și mai mulți au ajuns în lotul național de escaladă, pe lângă Estera. Echipa „Fără limite” a cumpărat deja terenul în pantă prins între blocurile Dallasului și Școala nr. 6, unde merg tot mai mulți copii din cartier: în jur de 150 din cei 500 ai cartierului, la escaladă, dar și la activitățile educaționale pe care le-au tot adăugat treptat.
„Unii visează să fie cățărători profesioniști sau să aibă afacerea lor. Unii poate nu au avut șansa să viseze. Dar văd că copiii încep să meargă mai mult la liceu, la început nu prea mergeau. Ei văd acum un viitor.” Asemenea copiilor, și echipa lui Felipe visează să ridice pe terenul ăsta un centru în care să adune toate activitățile lor educative și escalada, copiii să se poată și certifica în diverse profesii. Un drum lung și mulți bani de strâns. Dar dacă puștii din Dallas pot să viseze, o fac și ei.
E greu să lucrezi în zone dezavantajate, apar certuri mereu în comunitate, spune Felipe, dar în final, ei cu toții își iau puterea de la copii. „Mediul este greu, Dallas este cunoscut ca un loc care e nedezvoltat, se zice că există violență. Dar ceea ce am văzut noi când am ajuns în această comunitate sunt copiii care sunt foarte talentați, au calități ascunse și prin programele noastre și de educație am putut să vedem potențialul lor.”

Ceaiul și emoțiile copiilor
Mai e doar o săptămână până începe școala, așa că mai au timp de ceva activități pe munții care îi înconjoară cu generos de mult verde. Alături de „Fără limite” au putut și copiii de aici să vadă peisajul și altfel decât un mijloc de trai. „Ei trăiesc la supraviețuire. Munții pentru ei nu sunt distracție, munții sunt economia. Foarte mulți trăiesc din afine, ciuperci, ce oferă pădurea. Mulți nici nu vor drumeție, ne zic: «eu merg cu afinele în spate atâția kilometri»…”
Dar pe lângă ieșirile în natură, tot anul copiii au și activități educaționale. La început aveau un program de citit povești sâmbăta și era obligatoriu să participe toți cei care voiau și cățărat. A prins partea asta și Estera când ajunsese la sală. A durat o perioadă până ca toți copiii să poată să asculte povestea citită. „Era haos de multe ori. La început nu puteau să stea și să asculte o singură poveste de trei minute liniștiți. Dar au început să învețe să asculte. Și după aia, cu timpul, au început să stea, să învețe, după aia mai puneau și întrebări și tot așa…”
Astăzi, programul educațional are o structură exactă cu proiecte dezvoltate de Damaris Marian. Tânăra face zilnic lecții personalizate cu grupe mici de copii, iar soțul ei, Adrian, ține atelierele „Și eu pot”, în care copiii lucrează pielărie, dar și programul de cycling prin care explorează împrejurimile pe bicicletă. Împart amândoi același spațiu plin de obiecte, de la cele din piele făcute de copii, portofele, bijuterii sau mici dinozauri de la atelierul lui Marian, la planșe și caiete colorate cu care îi atrage Damaris pe copii.
Pe un colț de perete este lipit un desen cu un ceainic cu ochi și gură. În stânga sa sunt mai multe emoticoane triste și în dreapta curg emoticoanele vesele. Este colțul în care copiii și Damaris se întâlnesc în fiecare vineri, la ora 5, la ceai.
E un program în care copiii vin și vorbesc despre emoțiile lor. La început, Damaris se concentra pe partea academică și după un timp și-a dat seama că pur și simplu nu se conectau, copiii aveau o rezistență. Avea nevoie să adreseze și emoționalul.
„Parcă se promovează ideea asta să fii numai bine, să-ți ascunzi emoțiile. Și Ceaiul de la ora 5, așa se numește activitatea, este destinată copiilor care au o situație un pic mai grea acasă și poate nu au cu cine să discute, nu au cui să spună poate problemele sau pur și simplu nu au pe cineva acolo să-i asculte”, mi-a spus tânăra la final de vară. Nici n-a trebuit să gândească vreun design al activității, că cei mici „veneau și vorbeau, vorbeau, vorbeau, mai ziceam și eu ceva, dar nesemnificativ. Cât de important e să fie ascultați…”.