Copiii dintr-un Dallas

Copiii dintr-un Dallas

Într-unul dintre Dallasurile României, o sală de escaladă formează campioni și un program educațional îi ține pe copii la școală. 

18.11.2026

de Andreea Archip

Estera avea vreo 9 ani când a intrat prima oară în sala de cățărat făcută de un brazilian aterizat prin România fix în orașul lor din Vulcan, Hunedoara. În cartierul lor Dallas. Periferia cu 14 blocuri de zece etaje pe-o înălțătură de deal, blocuri înnegrite și rupte care au în comun cu numele orașului american doar că zgârie cerul. 

Serialul Dallas despre opulența unei familii care făcea afaceri cu petrol în Texas, SUA, a ținut o țară săracă, aflată încă în comunism, lipită de ecranul televizoarelor alb-negru. Timp de 50 de minute, românii erau conectați la o cu totul altă viață, cu vile, mașini scumpe, cumpărături și clinchet de pahare de cristal care se umpleau cu whisky în orice moment al zilei. După anii ‘90, generații de copii din toată țara au primit aspirațional numele Bobby, Pamela, Lucy, personaje în film. Cu autoironie, cartierele de la periferie aflate la ani lumină de bogăția de pe ecrane au primit numele Dallas. În Iași, Tulcea, Ploiești și Vulcan printre ele. 

Peste 500 de copii sunt azi în cartierul Dallas din Vulcan, la 9 kilometri de Petroșani, județul Hunedoara. 

Ce putea să fie mai simplu pentru acești puști pe care pică muntele și stau mai mult pe-afară decât să se cațere pe pereți? „Ca acasă” a fost și pentru Estera când a ajuns prima oară la „Fără limite”. 

„Orice copil, dacă simțea ceva pe inimă, cred că se regăsea în sală”

„Parcă era ceva ce știam de toată viața. Nu a fost ceva greu. A venit de la sine. Am trăit între patru frați și mă cățăram prin copaci. Era ceva normal pentru mine. Cred că nu mi-am dat seama când a devenit ceva serios”, povestește tânăra, acum în vârstă de 20 de ani, care ajunsese în 2022 să fie a 39-a în lume la bouldering, un tip de cățărat, potrivit clasamentului Cupei Continentale pentru Tineret. Estera a mers atunci la Chambéry, în Franța, unde a fost competiția. 

O copilă din Dallas, Vulcan, cu alți cinci frați acasă. O familie cu un tată navetist prin diverse țări ale Europei ca să-i întrețină și cu „mami, o persoană foarte puternică. Fără mami nu știu cum ne-am fi descurcat!”. Și ea acolo, în Franța, după ce intrase în lotul național și apoi a fost selectată să meargă la competiția internațională, printre cei mai buni ai lumii. 

„Nici nu m-am gândit vreodată că îs la performanța aia. A fost frumos. Adică la fel, emoții, dar simțeam că sunt undeva, undeva sus”, spune fata. Azi locuiește în Suceava unde își caută un job. „Am vrut să încep și eu o viață de adult, să fiu pe picioarele mele și să, nu știu, să scap de acolo. Adică, nu din cauză că sunt într-un oraș mai sărac, doar că simțeam eu nevoia să încep viața.”

Ține aproape, în ramă, încălțările de escaladă care au dus-o acolo „sus”. Mai face exerciții de forță prin casă și caută o sală în noul său oraș, visează că poate o să ajungă și ea să facă ce a făcut pentru ea sala „Fără limite”, unde ani la rând a pășit de pe un podium pe altul cum sari peste pietrele unui râu. Acolo a învățat și engleza, acolo își făcea și temele. 

„Când aveam probleme în familie, mergeam acolo și eram liberă, nu mai mă gândeam la probleme. Orice copil, dacă simțea ceva pe inimă sau orice probleme în familie, cred că se regăsea în sală…”

1/7
1/7
2/7
2/7
3/7
3/7
4/7
4/7
5/7
5/7
6/7
6/7
7/7
7/7

„Au transferat toată îndrăzneala și curajul în cățărat”

April, a doua soție a lui Bobby, a fost răpită pentru răscumpărare în timpul unei vacanțe la Paris. Este episodul 1 din seria 14 a serialului Dallas care se redifuzează pe Acasă. E final de august și doi pensionari își beau berea duminicală la o măsuță în fața unui bloc turn. 

„Eu și când am stat și la Deva, tot în Dallas am stat. Orice oraș are o periferie, un Dallas cu romi, țânțari și moldoveni”, râde unul dintre bărbați de gluma sa. Umbriți de blocurile de 10 etaje, ne uităm la câteva balcoane: „Acolo au furat tot, vedeți? Acolo și-au mai făcut oamenii câte ceva… La început se căutau apartamentele de numa’-numa’, acum de când cu ordonanța, au distrus tot”, spune bărbatul. Se referă la disponibilizările minerilor, primul val pe finalul anilor ‘90, căci și Dallas e un cartier construit pentru forța de muncă din minerit. 

Iarna? „Eu am cumpărat saci cu gunoi, îi pun în geam la bucătărie, prind soarele în el și apoi iarna îl sparg și mă încălzesc.” Fără glumă, se încălzește la reșou. „Un reșou la mine și unul în cameră la copil. Mă uit la ceas și după cinci minute, 18 grade, mai mult nu”. Copilul lui are 20 de ani și spune că nu-și găsește de muncă. „Dacă ai centrală ajungi la 10 milioane. Eu iau două butelii pe lună, dau cam 500 de lei”, își împărtășește situația și celălalt bărbat. 

O mașină cu muzică tare ne întrerupe discuția poate nepotrivită pentru o zi de vară. Doar că și Dallas are oameni care se încălzesc cu haine SH, o practică în Valea Jiului. Și oameni care stau mai mult în frig că nu-și permit facturile la electricitate sau gaz. 

În Vulcan, primesc ajutor de încălzire 194 de persoane, doar 11 dintre ele din cartierul Dallas, ne-a spus primăria. În localitate sunt doar 68 de titulari de dosare de venit minim de incluziune și în ultimii 10 ani au fost reabilitate patru blocuri din Dallas. 

„Iarna e grea aici. Majoritatea blocurilor nu au condiții bune. Parte au gaz, mulți fac foc, mulți folosesc haine pentru foc. Mulți cară lemne până sus. Un pic de haine, un pic de lemne. Oamenii se mută unii la alții sau se mută toți în bucătărie unde e foc, se îngrămădesc”, spune Felipe Silva.  

Brazilianul a venit ca misionar al Bisericii Reformate din America în Valea Jiului, după ce soția sa, Janelle, a fost acceptată ca voluntară într-un program al Asociației Noi Orizonturi. Au rămas amândoi neclintiți în Vulcan de 11 ani.

Amândoi pasionați de escaladă, pe care o practicau în Minnesota, au căutat soluții să aducă escalada și în noua lor casă.

În fosta centrală termică pe care primăria le-a dat-o să o folosească gratis, Felipe a amenajat sala de cățărat „Fără limite”. A constatat repede că nici nu putea alege un sport mai bun pentru comunitate. 

„Escalada e un sport care te provoacă. Când mergi la un traseu trebuie să rezolvi o problemă, așa se zice. Și copiii cu care lucrăm noi sunt foarte puternici, au crescut în situații în care trebuie să fie puternici. Ei au transferat toată îndrăzneala și curajul în cățărat”, spune Felipe, pe o bancă din sală. E duminică, abia a ținut slujba la Biserica Ancora pe care a înființat-o în comunitate. Felipe e și pastor. E liniște, nu sunt antrenamente, dar cum s-a deschis ușa, cum au apărut niște curioși. 


În urmă cu opt ani, jurnalista Anca Iosif mergea la sala de cățărat „Fără limite” care aduna deja copii din Dallas și din împrejurimi. „Nimeni nu vrea să stea aici și nici nu pot să-i încurajez să rămână”, îi spunea Felipe atunci. El a rămas și în timp a crescut sportivi și copii care au rămas în școală. 

Sorin și Luci au deja rezultate la competiții. De altfel, sala din Dallas a dat până acum și un campion național și mai mulți au ajuns în lotul național de escaladă, pe lângă Estera. Echipa „Fără limite” a cumpărat deja terenul în pantă prins între blocurile Dallasului și Școala nr. 6, unde merg tot mai mulți copii din cartier: în jur de 150 din cei 500 ai cartierului, la escaladă, dar și la activitățile educaționale pe care le-au tot adăugat treptat. 

„Unii visează să fie cățărători profesioniști sau să aibă afacerea lor. Unii poate nu au avut șansa să viseze. Dar văd că copiii încep să meargă mai mult la liceu, la început nu prea mergeau. Ei văd acum un viitor.” Asemenea copiilor, și echipa lui Felipe visează să ridice pe terenul ăsta un centru în care să adune toate activitățile lor educative și escalada, copiii să se poată și certifica în diverse profesii. Un drum lung și mulți bani de strâns. Dar dacă puștii din Dallas pot să viseze, o fac și ei. 

E greu să lucrezi în zone dezavantajate, apar certuri mereu în comunitate, spune Felipe, dar în final, ei cu toții își iau puterea de la copii. „Mediul este greu, Dallas este cunoscut ca un loc care e nedezvoltat, se zice că există violență. Dar ceea ce am văzut noi când am ajuns în această comunitate sunt copiii care sunt foarte talentați, au calități ascunse și prin programele noastre și de educație am putut să vedem potențialul lor.”

Ceaiul și emoțiile copiilor

Mai e doar o săptămână până începe școala, așa că mai au timp de ceva activități pe munții care îi înconjoară cu generos de mult verde. Alături de „Fără limite” au putut și copiii de aici să vadă peisajul și altfel decât un mijloc de trai. „Ei trăiesc la supraviețuire. Munții pentru ei nu sunt distracție, munții sunt economia. Foarte mulți trăiesc din afine, ciuperci, ce oferă pădurea. Mulți nici nu vor drumeție, ne zic: «eu merg cu afinele în spate atâția kilometri»…” 

Dar pe lângă ieșirile în natură, tot anul copiii au și activități educaționale. La început aveau un program de citit povești sâmbăta și era obligatoriu să participe toți cei care voiau și cățărat. A prins partea asta și Estera când ajunsese la sală. A durat o perioadă până ca toți copiii să poată să asculte povestea citită. „Era haos de multe ori. La început nu puteau să stea și să asculte o singură poveste de trei minute liniștiți. Dar au început să învețe să asculte. Și după aia, cu timpul, au început să stea, să învețe, după aia mai puneau și întrebări și tot așa…” 

Astăzi, programul educațional are o structură exactă cu proiecte dezvoltate de Damaris Marian. Tânăra face zilnic lecții personalizate cu grupe mici de copii, iar soțul ei, Adrian, ține atelierele „Și eu pot”, în care copiii lucrează pielărie, dar și programul de cycling prin care explorează împrejurimile pe bicicletă. Împart amândoi același spațiu plin de obiecte, de la cele din piele făcute de copii, portofele, bijuterii sau mici dinozauri de la atelierul lui Marian, la planșe și caiete colorate cu care îi atrage Damaris pe copii. 

Pe un colț de perete este lipit un desen cu un ceainic cu ochi și gură. În stânga sa sunt mai multe emoticoane triste și în dreapta curg emoticoanele vesele. Este colțul în care copiii și Damaris se întâlnesc în fiecare vineri, la ora 5, la ceai. 

E un program în care copiii vin și vorbesc despre emoțiile lor. La început, Damaris se concentra pe partea academică și după un timp și-a dat seama că pur și simplu nu se conectau, copiii aveau o rezistență. Avea nevoie să adreseze și emoționalul. 

„Parcă se promovează ideea asta să fii numai bine, să-ți ascunzi emoțiile. Și Ceaiul de la ora 5, așa se numește activitatea, este destinată copiilor care au o situație un pic mai grea acasă și poate nu au cu cine să discute, nu au cui să spună poate problemele sau pur și simplu nu au pe cineva acolo să-i asculte”, mi-a spus tânăra la final de vară. Nici n-a trebuit să gândească vreun design al activității, că cei mici „veneau și vorbeau, vorbeau, vorbeau, mai ziceam și eu ceva, dar nesemnificativ. Cât de important e să fie ascultați…”.

1/4
1/4
2/4
2/4
3/4
Adrian Marian
3/4
Adrian Marian
4/4
dallas
4/4
dallas

Învățare personalizată

Am continuat discuția despre cum lucrează cu copiii din Dallas după ce a început școala, pe Meet. Deja făcuse invitații cu frunze arămii și un colțișor cu design de toamnă pentru Ceaiul de la ora 5. 

Damaris lucrează cu copiii din comunitate de cinci ani. A terminat Facultatea de Istorie la București și un masterat în Securitate la Cluj. „Aveam alte planuri cu viața mea…”, spune zâmbind. Dar a fost și ea voluntară la Noi Orizonturi și așa i s-a aprins și dragul de lucrat cu copiii. Apoi a prins-o pandemia în orașul ei natal, Lupeni, iar Felipe și Janelle voiau să dezvolte programul educațional. A fost momentul potrivit. 

A pus totul pe hârtie și a pornit.

Întâi s-au adresat copiilor care nu se descurcau bine la școală. Apoi, numărul lor a tot crescut și azi, Damaris lucrează cu 50-55 de copii, împărțiți pe grupe în funcție de nivel și de nevoile lor. Grupele sunt mici, cam 5-6 copii cu care lucrează câte o oră pe zi și când sunt puțini, se leagă prieteniile mai bine: „Când vin la noi la ore, bat unii la alții la ușă, se cheamă: hai că ai oră cu Damaris, ai oră cu Adi!”.

Sprijin la teme și la proiecte, lucru pe materiile unde copiii au dificultăți, chiar și ore de alfabetizare. 

„Lucrez deja cu o fetiță de patru ani de zile, ea este în clasa a opta, are cerințe educaționale speciale și suntem la nivelul în care încercăm să alcătuim propoziții. În primii doi ani abia am învățat cu ea primele patru litere din alfabet. Pentru noi, faptul că ea încearcă să scrie propoziții, să le pună ea pe foaie, e un pas foarte mare”, povestește Damaris.  

A mai avut un băiețel care a rămas corigent la istorie în clasa a șasea. Nu știa să scrie și să citească, așa că l-a învățat lecția prin semne: „De exemplu, despre Primul Război Mondial făceam tot felul de semne ca de atac, ridicând pumnii, când se încheia ceva, la fel făceam semne cu mâinile. Și chiar l-a lăudat profesorul de istorie că a știut lecția și colegii lui mi-au spus că s-a descurcat foarte bine”, povestește ea.

Ce a văzut ca o îmbunătățire la toți copiii este modul de exprimare. „La început, când s-au înscris, nici măcar nu voiau să vorbească cu mine sau dacă le ceream să-mi spună cum a fost la școală, nu reușeau să lege două propoziții. Acum atât de bine se descurcă încât câteodată îi întreb cum a fost la școală, dar îi rog doar să-mi descrie printr-o aromă de înghețată sau prin țara lor preferată...”

1/2
1/2
2/2
copii Dallas în sala de escaladă
2/2
copii Dallas în sala de escaladă

„Nu cred că aș putea să fiu în alt loc decât în Dallas”

Damaris și-a structurat lecțiile astfel: în primele 15 minute copiii fac ce vor, fie că e vorba să bea un ceai, să răsfoiască o carte, să se joace, să asculte muzică. Apoi, intră în ce a pregătit ea pentru ei. N-au voie nici să întârzie mai mult de 10 minute că ușa se închide. 

Telefoanele? Nicio problemă. „De obicei, ei vin și îmi spun: pot să-mi las telefonul pe biroul tău, Damaris? Și zic: da, liniștit. Parcă uită de telefon. Bine, în pauză, înainte să intre, îi văd foarte mult pe telefoane, dar aici avem suficiente activități încât să-i distragă.”

„În sine, procesul de învățare e unul foarte greu chiar și pentru copiii care nu locuiesc în zone defavorizate. Dar faptul că ei deja au o legătură emoțională, au un spațiu sigur, armonios, plin de culori, plin de dragoste, le este mult mai ușor să vină și să fie deschiși să învețe.”

Crede că această colaborare pe care au dezvoltat-o e și parte din faptul că elevii ei simt că pot alege. „E foarte important ca în procesul de învățare să ținem cont și de ceea ce își doresc copiii, pentru că nu e ușor să înveți, mai ales pentru copiii care fac parte din zone defavorizate și poate le este greu să se concentreze la școală, acasă, în funcție de ceea ce trăiesc și acolo. De obicei, copiii nu au oportunitatea de a spune prin ce trec, că au o zi proastă și că au zile când nu vor să facă nimic. Cu mine pot face asta, însă.”

Următorul proiect pe care îl pregătește este concursul „O poveste într-o prăjitură”, în care copiii o să pornească de la un scenariu și o să lucreze împreună. „Vreau să le stimulez creativitatea”, spune Damaris care are mereu mintea la ce ar putea să mai facă distractiv pentru copii. Ceva ce nu i-ar fi trecut prin cap înainte de pandemie când, asemenea Esterei, se gândea mai degrabă cum să fugă din Valea Jiului. 

„Iubesc comunitatea asta, îmi sunt foarte dragi copiii și nu cred că aș putea să fac niciodată altceva decât ce fac acum. Și nu cred că aș putea să fiu în alt loc decât în Dallas.”

Andreea Archip

editoare coordonatoare

Cel mai mult pe lume îmi place să fiu reporter. Nu știam asta când am dat la Facultatea de Jurnalism la Iași, dar am avut fler. Până la Școala 9, în cei 20 ani de presă, am fost redactor-șef la „Opinia Studențească”, reporter la Evenimentul Zilei, Adevărul, TVR - Departamentul Știri, Digi 24 și la Libertatea. Îmi place să fiu pe teren, să vorbesc cu oamenii, să filmez, să montez, să documentez, să scriu. 

CUVINTE-CHEIE

dallas escalada copii vulcan hunedoara catarat