Tranziția justă
În anii ‘80, mineritul era la apogeu, cu 15 exploatări miniere la care lucrau 55.000 de oameni și care aveau mii de kilometri de galerii și puțuri în subteran. Se scoteau 11 milioane de tone de cărbune pe an, sau 1,5 milioane metri cubi, cu care ar fi umplut mai bine de jumate din Casa Poporului.
Din 1990 a pornit declinul economic și după ce au fost sistate subvențiile de stat, în 2011, Valea Jiului mai avea 7 mine - Lonea, Petrila, Livezeni, Vulcan, Paroșeni, Lupeni și Uricani.
70% din costul de producție însemna atunci „plata pentru muncă vie”, adică extracția se făcea rudimentar, din muncă fizică, fiindcă tehnologiile erau vechi de mai bine de 25 de ani și retehnologizarea mult prea scumpă, spuneau atunci experții.
Astăzi mai sunt patru mine deschise și în jur de 2.000 de angajați. Minele Lonea și Lupeni ar trebui închise și ecologizate până la finalul lui 2026 și apoi, până în 2032 urmează Vulcani și Livezeni. Asta va costa statul 3,15 miliarde de lei. Anul ăsta Guvernul a alocat 350 de milioane de lei din sumă. Banii nu înseamnă doar lucrări, ci și plăți compensatorii și reconversie profesională pentru oamenii rămași fără loc de muncă.
Decarbonizarea este un angajament pe care România l-a asumat prin semnarea Green Deal, pactul verde din 2019 care prevede atingerea neutralității climatice până în 2050. Ca țară, ne-am asumat și un calendar prin Planul Național de Redresare și Reziliență, adică putem pierde bani europeni dacă nu închidem minele care sunt pe pierdere și poluează.
În paralel, ar trebui ca șocul economic pentru Valea Jiului să fie compensat de Fondul pentru Tranziție justă al UE, menit să sprijine regiunile dependente de industrii poluante în procesul de decarbonizare.
Pentru perioada 2021-2027, România a primit o alocare de 2,6 miliarde de euro pentru tranziția către o economie sustenabilă a județelor Gorj, Hunedoara, Dolj, Galați, Mureș și Prahova, scrie Bankwatch.
Până acum, rata de absorbție specifică pe Tranziție justă a țării noastre a fost de 26,38%. Adică n-am reușit să oferim suficient de repede alte oportunități locuitorilor din zonele în care s-au închis mine. În județul Hunedoara au fost semnate 106 contracte de finanțare de peste 309 milioane de euro, din care au fost efectuate plăți până acum de doar 6,5%, a spus într-un răspuns pentru Școala9 Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.
Ministra pe final de mandat a Mediului, Diana Buzoianu, cunoaște problema deșeurilor textile din Valea Jiului. Numai un singur depozit SH închis acum doi ani avea 1,7 tone de deșeuri textile, potrivit Radio România. Importate ca deșeuri, dar intenția ar fi fost să fie puse pe piață.
„Dacă doar oprim fenomenul infracțional, dar nu găsim și soluția socială bine pusă în practică, oamenii vor găsi alte portițe, alte tipuri de deșeuri, poate mai periculoase decât deșeurile textile să le ardă.”
Soluția ei este oprirea acestor deșeuri la graniță, înainte să intre pe poarta depozitului și a lansat în aprilie un proiect de act normativ care „stabilește obligația ca toate produsele second-hand introduse pe piața din România să fie verificate, igienizate și însoțite de documente care atestă conformitatea.”
Buzoianu spune că înțelege revolta oamenilor legat de ce s-a întâmplat în Hunedoara și Gorj, județele responsabile cu 90% din forța de muncă minieră din țară.
„Problema statului în ultimii zeci de ani de zile a fost că a luat doar măsurile care erau relativ simple pe zona de închis, de blocat activități. Mai puțin au luat și măsurile care să însemne o valorificare reală a resurselor naturale, astfel încât comunitățile respective chiar să beneficieze de pe urma implementării măsurilor de (politică) verde.”

***
„Le-au închis (minele) cu ură, asta e marea problemă. Până la urmă, ține de istoria Văii Jiului și puțurile alea și mașinile de extracție și tot. N-am înțeles ce am câștigat!? 5 metri de pământ ca să punem iarbă verde deasupra? Nimic nu am câștigat!”, spune istoricul Marian Boboc.
Avea 10 ani în 1977 când în Valea Jiului s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit în regimul comunist. Minerii n-au mai vrut să intre în mine. Exista o nemulțumire generalizată față de condițiile de muncă și de trai, iar picătura care a umplut paharul a fost legea care interzicea cumularea salariului cu pensia de invaliditate și creșterea vârstei de pensionare de la 50 la 52 de ani. „Ce vreau să-mi amintesc este curajul minerilor… Cuvântul curaj nu mai e bine să-l folosești, că numai unii sunt curajoși, nu minerii. Că minerii au dat în cap la Mineriade... Da, au dat, dar au și plătit. Eu cunosc oameni care au făcut pușcărie. Minerii au plătit, dar nu au plătit cei care i-au chemat acolo.”, spune Boboc despre revolta minerilor din 1977.
România de după Revoluție a trecut prin șase mineriade. Prima, din 1990, a însemnat mii de persoane rănite și 4 morți. În tulburii ani ‘90, speriat că ar putea pierde puterea, președintele Ion Iliescu i-a instigat pe mineri să vină la București „să facă ordine”. Au venit mineri din bazinul Valea Jiului, în marea majoritate, dar și din alte județe și muncitori de la Întreprinderea de Mașini Grele București - IMGB.
Despre mineriadele din 1990 a scris o carte Cătălin Ranco Pițo care a fost șeful Secției Parchetelor Militare. Din „Mineriada s-a născut la Revoluție”, citiți un paragraf aici.
„O cauză majoră a rămânerii României în urma statelor est-europene, din punct de vedere economic, o constituie și mineriada din 1990. Statele puternice din Occident au realizat rapid cine și cu ce mentalități conduce România. Imaginea catastrofală a țării noastre a atras o reticență majoră a mediului de afaceri occidental, iar investițiile relevante ne-au ocolit mult timp. (...) Pe termen lung, cea mai gravă consecință a celor întâmplate în iunie 1990 a constituit-o amplificarea războiului româno-român care ne macină precum cancerul și în prezent, cu urmări catastrofale pentru națiunea noastră.”
Istoricul Marian Boboc se întoarce în momentul ‘77. Acela e reprezentativ pentru comunitatea sa, crede el. Un martor la revoltă i-a povestit „un moment de film” de atunci: „Li se aducea pâine și fiecare lua o pâine, rupea din ea și o trecea mai departe. Azi ce-am face? Am da pâinea mai departe?”

O sticlă de apă caldă ține patru ore căldura
Pe malul Jiului, în cartierul Aeroport, stau strânse una în alta construcții improvizate și gunoaie, prinse între garduri cu mici grădini. Sunt locuințe improvizate de vară ale unor oameni de la blocurile din jur și locuințe permanente.
Treci DN și intri printre blocuri în inima cartierului unde e Biserica „Sfânta Varvara”, ocrotitoarea minerilor și patroana spirituală a Petroșaniului.
Aici slujește preotul Andrei Mischie, care a copilărit în cartier. A înființat acum trei ani și un ONG prin care dă masă caldă sâmbăta, la 40 de persoane. Alți 35 de copii mănâncă aici și fac meditații cu profesori voluntari. Preotul se mândrește și cu micii campioni naționali la competiția de bătut toaca. „Având muzica în mintea lor, băteau și la școală în mese și au văzut că sună bine. Și la biserică, fiind acea toacă care cheamă lumea la rugăciune, i-am dus puțin mai departe”, povestește el.
Preotul știe de familiile care se încălzeau cu haine și alte materiale, dar spune că, la ultimul Crăciun, când a fost să sfințească casele, a văzut că lucrurile s-au schimbat în bine.
„Trăiau în barăci, efectiv. Și atunci, da, se încălzeau cu cauciucuri, cu haine, cu lucruri pe care le găseau și ei prin diverse locuri. Dar acum putem spune că se descurcă. S-au dezvoltat și ei plecând la muncă pe dincolo”, spune preotul.
ONG-ul său plătește facturile la utilități pentru câteva familii care stau la bloc: „O mamă cu patru copii îmi spunea: părinte, încălzim apă pe aragaz, punem în sticle și le punem sub pătură la copii. O sticlă de apă caldă ține patru ore căldură.”
Ieșim în curtea bisericii Sfânta Varvara, în aerul deja greu al orașului. „Pentru noi, cei care locuim aici, mirosul de cărbune e un miros plăcut. Pentru că dacă încă miroase a cărbune, înseamnă că oamenii încă mai pun o pâine pe masă din munca aceasta grea. În momentul în care nu va mai mirosi a cărbune, drumul ăsta al Golgotei va fi unul greu de parcurs.”

Ce respiră Petroșaniul
„Noi ne-am jucat în zăpadă neagră când eram copii. Eram super fericită că, uite, în sfârșit avem iernile astea cu aer curat de munte. Doar că nu prea este așa, în orașe cel puțin. Acum câteva zile, zicea o prietenă că simte că se îneacă când merge pe stradă”, spune Andrada Spahiu, 35 de ani, activistă la ONG-ul Urban Lab Valea Jiului.
Când vorbim, în primele zile din ianuarie, în sediul asociației din centrul Petroșaniului, orașul e sub zăpadă. Câțiva copii o transformă în ghiulele în jurul bradului din Parcul Carol Schreter, la doi pași de statuia minerului unde primarul Tiberiu Iacob Ridzi promitea, acum opt ani, că va exista o flacără permanentă de gaz metan „ca și flacăra olimpică” pentru „memoria celor care și-au pierdut viața în subteran și un simbol al faptului că lumina în Valea Jiului nu trebuie să se stingă niciodată”, potrivit Replica Info HD. Flacăra nu arde, însă ard haine în zeci de case și aerul se simte ca un dumicat în gât.
„Ne-am gândit că în sfârșit putem să respirăm aer curat, că în sfârșit vom avea apele curate, că am trecut de la a spăla cărbunele direct în Jiu la a avea pești sau alte vietăți în apă”, spune activista de mediu.
Asociația la care lucrează face adesea ecologizări pe albiile râurilor din Vale și de fiecare dată scot din ape și haine.
Andrada a terminat facultatea la Cluj și când s-a întors la Petroșani acum șapte ani a aflat despre un prieten că se încălzea cu haine. „E o problemă de mediu, pentru că aerul ăsta încarcă, dar e și o problemă socială, că oamenii nu își permit, practic, să-și cumpere altceva pentru încălzire.”

„Nu văd soare, nu văd stele, numai raza lămpii mele”
Colina către Universitatea din Petroșani trebuie urcată cu grija de a nu te întâlni cu câinii fără stăpân ale căror lătrături se aud cu ecou pe străzi. Pe căminul nr. 1, în griul de iarnă, iese din decor murala artistei AToma. „Nu văd soare, nu văd stele, numai raza lămpii mele” se cheamă și înfățișează o femeie miner față cu un robot, „relația generației viitoare cu tehnologia și tradiția”, a gândit-o ea. „Roboții care ne-au furat locurile de muncă”, au interpretat-o oamenii, după cum avea să-mi povestească apoi.
Decanul Facultății de Mine, profesorul și cercetătorul Csaba Lorentz, e în biroul lui în care a pornit special o aerotermă, că are oaspete.
În spate are un tablou cu ramă aurie cu un miner care privește în zare, nobil și cunoscător. În dreapta, pe perete, documente istorice ale universității, cu semnătura unui domnitor - Cuza și a doi regi - Carol I și Ferdinand. Fiindcă minele nu le mai cer specialiști ca pe vremuri, au trebuit să se adapteze, și astăzi, Facultatea de Mine și-a diversificat specializările cu management și inginerie industrială și ingineria mediului, pe lângă ingineria minieră și construcții. Vin mulți studenți din Moldova la Petroșani.
Csaba Lorentz face parte din echipa de șapte specialiști care timp de patru ani au analizat calitatea aerului din Petroșani. Comparând pe o durată de doi ani mostre din aer și din zăpadă, au descoperit că și când scade traficul auto, poluarea rămâne la cote înalte.
Aerul din Vale suferă și din cauza așezării geografice. În depresiune apare fenomenul de inversiune termică. De obicei, aerul se răcește cu creșterea altitudinii, iar inversiunea termică înseamnă opusul, adică aerul se încălzește pe înălțime și temperaturile rămân mai scăzute la sol. Acest aer rece care se acumulează sub un strat de aer cald acționează ca un capac și favorizează acumularea poluanților și nu mai funcționează ventilarea naturală, explică cercetătorul.
În prezent lucrează la alt studiu care să stabilească exact compușii din aer la arderea diverselor materiale: bumbac, sintetic, plastic, amestec, accesorii metalice.
Decanul și-ar dori ca cercetările lor să determine autoritățile să schimbe locurile din care măsoară calitatea aerului. „Există conturate niște hărți ale poluării în municipiul Petroșani, ceea ce mă face să mă și mir că atunci când autoritățile dispun măsurători în teren prin stațiile mobile omologate, oficiale, existente la nivelul agenției județene de mediu, evită să le amplaseze exact acolo unde am indicat noi că situația este mai critică.”

Crede că e timpul, după două veacuri de focărit cu cărbune, ca Valea Jiului să-și modernizeze modul prin care se încălzește: „pompe de căldură, sisteme geotermale sau alte sisteme considerate verzi”. „Ar putea să se bazeze pe aceste studii pe care noi le-am făcut și să fie un punct în plus în motivarea unor cereri de finanțare mai ales că perioada cu temperaturi scăzute e lungă”. Adică în jur de 9 luni pe an. Ajutoarele de căldură sunt alocate doar pentru 6 luni.
„Noi zicem că am avut vară într-o joi”, glumește decanul.
„Acum cu fondurile europene, dacă era un primar ca lumea, punea la toată lumea panouri pe casă”
Părinți și copii se adună în fața Muzeului Minerului. Copii zgribuliți, în haine roz, albe, verzi, cu buline, de mâna părinților îmbrăcați în negru, gri, crem.
Ghidul muzeului Adrian Pascal îi preia cu zâmbet și le povestește cum a pornit mineritul în Valea Jiului, despre utilajele folosite, despre dezvoltarea zonei. Înainte să coboare „în subteran”, adică sala care reproduce o carieră de cărbune, copiii stau în fața unui ecran și recită în cor „Imnul minerului”.
„Și moartea vine tot mai des, să vadă ce-are de cules, din lumea noastră fără cer, c-așa e viața de miner”, pe zeci de glasuri de copil.
„Grijă la picioare, la șobolani! Ia uite, chiar acolo pe la voi”, le spune serios și copiii se feresc și încep să râdă. „V-am păcălit! Drăguților, în mine sunt șobolani, dar șobolanii chiar sunt prieteni cu minerii pentru că ei simt pericolele și în momentul în care o iau la fugă, aia trebuie să facă și minerii.”