Până la urmă, peste tot e la fel, ne-am spus, apoi ne-am continuat cina.
Mi-a rămas însă în minte acel „I deserve it!” care, asemeni madlenei proustiene, mi-a amintit de o serie de evenimente din viața școlii, atunci când acest „I deserve it” a fost rostit sau sugerat prin gesturi și atitudini de unii și alții, mai mici sau mai mari. „Misecuvenismul” – așa l-aș numi dacă mi-ar fi permis – pare a fi pentru mulți un mod de viață, rezultat al unui complex de factori – de la lipsa limitelor sau, dimpotrivă, de la prea multe limite impuse în copilărie, de la sentimentul superiorității conferit, adesea, de poziția socială până la personalitatea narcisistă.
Există misecuveniști printre noi (poate noi înșine facem parte uneori din această categorie), cu atât mai mult în lumea școlii: părinți, cadre didactice, elevi.
O să începem cu prima categorie fiindcă exemplul pe care îl avem la îndemână, de dată recentă, îi are ca protagoniști. Imaginați-vă că tocmai s-a afișat repartizarea computerizată a elevilor în urma căreia aceștia au intrat la liceul dorit (sau nu), la o anumită specializare (dorită sau nu) și să ne imaginăm că există o elevă care a intrat exact unde a dorit – întâmplare sau nu, nici nu contează. Înainte de a-și confirma locul și de a-și duce dosarul de înscriere la liceul respectiv, le mărturisește părinților: „Nu pot să concep să nu fac mate cu profa X. Și nici să nu îl am ca diriginte pe profesorul Y. Mi se cuvine, am intrat cu note destul de mari.” Părinții îi dau dreptate și dau telefoane – unor prieteni profesori la liceul cu pricina, directorului școlii, directorului adjunct. „Este imposibil ca matematica să nu-i fie predată de profa X. A făcut în gimnaziu cu ea, este obișnuită cu stilul ei, nici nu-și poate imagina să nu îi fie la clasă. I se cuvine, a fost eleva acestei școli, a ales să rămână aici... Iar dirigintele nu poate să nu fie domnul Y, a participat la câteva excursii organizate de dânsul și îi place că este diferit de ceilalți.”
Li se cuvine să fie ascultați în timpul concediului de odihnă al celorlalți, li se cuvine să dojenească atunci când sunt refuzați, li se cuvine să amenințe cu petiții semnate de „toți părinții elevilor din clasa în care a intrat fiica noastră”.
Sigur, cu toții ne dorim ceea ce este mai bun pentru noi, ne dorim să obținem un preț mai bun pentru un serviciu sau salarii mai mari, dar suntem conștienți că nu voința noastră este cea care ne va face să le dobândim, că există niște reguli, niște norme care stabilesc ce și cum. Așa este și cu școlile. Ele și-au creat propriul proces de autoreglementare, generat de legislația în vigoare, și, o parte, îl respectă. Este bine de știut că încadrarea profesorilor pentru anul școlar următor nu începe în iulie-august, ci cu câteva luni înainte (decembrie-ianuarie), atunci când la nivelul unităților de învățământ se elaborează, se dezbate și se aprobă în cele din urmă de Consiliul de Administrație proiectul de încadrare, care va primi în cele din urmă girul ISJ. Pentru realizarea încadrării, mai ales în unitățile de învățământ în care există un număr mare de cadre didactice, la nivelul catedrelor se negociază clasele, urmând ca decizia finală să aparțină CA. Dar sigur, cei din afara sistemului educațional nu au cum să știe toate acestea.
A veni, ca părinte, împins de imboldul propriului copil, să presezi o instituție să își schimbe regulile, să dea peste cap o organizare deja pusă la punct, presupune și neobrăzare. Ești cineva, în mintea ta, probabil și prin statutul social sau profesional, dar îți micșorezi semnificativ poziția, cerând ca pentru tine să se schimbe niște reguli. În fond, ține de caracter. Și de educație, la care ne întoarcem, iată, circular. Ceri o educație preferențială, dovedind lipsa ta de educație. Este trist și nedrept nu în raport cu tine sau cu copilul tău, ci în raport cu principialitatea.
„Misecuvinismul” se manifestă, desigur, și în alte situații și cu alți actori din ograda școlii. Elevului cutare, pentru că are rezultate la olimpiada de X materie, i se cuvine să aibă absențe și medie mare sau chiar 10 la alte materii. Profesorului Y i se cuvine să preia întotdeauna clasele considerate cele mai performante, fiindcă mereu a avut rezultate excepționale (predând mereu la clasele la care elevii intră cu mediile cele mai mari). Altui profesor, Z, i se cuvine să întârzie repetat, pentru că are în mod curent rezultate bune la nu știu ce concursuri și contribuie astfel la imaginea școlii.
Părintelui cutare i se cuvine să-și învoiască copilul peste ceea ce permit vacanțele sau regulamentele, pentru că acesta trebuie să meargă într-un cantonament cu un club sportiv privat (deși este scutit de orele de educație fizică).
Astfel, „misecuvenismul” pare să fi pătruns în viața școlii, subliniind ideea că unii cred că li se cuvine totul, în detrimentul principiilor și regulilor care ar trebui să guverneze echitatea și tratamentul egal al tuturor. Această atitudine poate genera disfuncționalități în sistemul de învățământ și poate crea precedente nefavorabile pentru cei implicați. Este important să învățăm să ne raportăm la realitățile și normele sociale, să recunoaștem că suntem parte a unui ansamblu mai mare și să respectăm principiile care asigură echitatea și dezvoltarea armonioasă a comunității. Fie că vorbim de elevi, părinți sau cadre didactice, „misecuvenismul” ne poate îndepărta de valorile fundamentale ale învățământului și poate crea diviziuni între membrii comunității școlare. În schimb, ar trebui să cultivăm o atitudine de respect reciproc, de responsabilitate față de noi înșine și față de ceilalți și să ne implicăm activ în construirea unui mediu educațional sănătos și echitabil, în care fiecare să aibă șanse egale de a se dezvolta și de a-și împlini potențialul. Doar prin cooperare și respect, putem construi un viitor mai bun pentru toți cei implicați în procesul educațional.
Poate n-ar fi rău ca fiecare dintre noi să reflectăm la propria atitudine și să ne întrebăm dacă ne raportăm la viață și la ceilalți cu respect, cu modestie și responsabilitate (noi tocmai am făcut-o, scriind acest articol). Doar prin cooperare și respect, putem construi un viitor mai bun pentru toți cei implicați în procesul educațional.
Haideți să fim, din punctul acesta de vedere, asemeni lui Harry Potter! Știți bine că personajul lui J. K. Rowling, chiar dacă are un destin special, ca vrăjitor ales să lupte împotriva răului, nu se crede superior și nu pretinde că i se cuvine un tratament preferențial. El învață să valorifice oportunitățile pe care i le oferă destinul și să lucreze din greu pentru a-și atinge obiectivele, respectând și sprijinind pe cei din jurul său.
Credeți că ni se cuvine un sistem educațional de calitate? Probabil că da. Dar soluția nu este să batem cu pumnul în masă pentru a-l obține, soluția este să contribuim fiecare la crearea lui. Și, printre altele, luptând împotriva „misecuvenismului” malign.
