„În ziua aia, în pădure, era un lup mare și rău”, rostește Chris Connaughton pe un ton misterios, aproape șoptind în microfon, pe scenă. „Cu ochi mari, urechi alungite, bot lung și colți ascuțiți”. Își pune pe rând pumnii strânși la ochi ca să arate cât de mari erau ochii lupului, apoi palmele desfăcute ridicate deasupra capului, ca niște urechi, după care face un gest cu mâna, arătând botul lung al animalului. Scoate un mârâit pe care microfonul îl amplifică în toată sala. „Cu botul lui lung putea adulmeca tortul. Când a apărut Scufița Roșie, lupul a sărit de după copaci, iar Scufița Roșie a strigat speriată”, continuă actorul. Sare doi pași în spate cu brațele în sus și își așterne pe față o expresie surprinsă. Din sală se aude un strigăt care completează scena.
„Știam că veți face asta pentru mine!”, râde bărbatul de pe scenă.
Altfel de basme
Chris Connaughton este actor cu peste 30 de ani experiență în teatru, televiziune și radio și autor de cărți pentru copii - inclusiv al unei serii thriller-fantasy pentru young adult, „Beltheron”. De pe scena Sălii Gloria din Sectorul 3 din București, „Scufița Roșie” a fraților Grimm a prins viață în imaginația profesorilor, învățătorilor și educatorilor prezenți la Conferința de educație timpurie, organizată de FIRST7 - Centrul de training pentru părinți și educatori în noiembrie anul trecut.
De aproape două decenii, merge în școlile și grădinițele din Marea Britanie și pune în scenă povești în fața copiilor, le vorbește despre plăcerea lecturii și despre cum să scrie și să spună povești. Lucrează și cu profesorii și educatorii, pe care îi încurajează să folosească storytelling-ul ca pe o tehnică de învățare la clasă.
Chris Connaughton face storytelling cu copiii. Foto: Intext Performance
Storytelling-ul sau arta de a povesti presupune modularea vocii, folosirea mimicii și a limbajului corporal în relatarea unei povești. Storyteller-ul, adică povestitorul, „condimentează” povestea cu sunete, gesturi, expresii faciale, cu emoții, totul pentru a capta atenția copilului mult mai mult decât ar face-o simpla citire dintr-o carte.
Când coboară de pe scenă, după două ore de vorbit, Chris Connaughton are aceeași energie. Zâmbește cu tot chipul și gesticulează mult, de parcă nu a ieșit niciodată din pielea povestitorului. „Aș mai fi stat încă o oră fără probleme, dar oamenii trebuie să meargă acasă să mănânce”, glumește el, când îl întreb, odată ce s-a golit sala, dacă mai rezistă unui interviu. „De fiecare dată când sunt în fața publicului, fie că sunt elevi sau educatori sau oameni din profesie, cât timp sunt pe scenă nu mă simt obosit. Pentru că mă încarc cu feedback-ul publicului. Îi aud cum râd, cum aplaudă, cum intră în dialog cu mine și contribuie la poveste”, explică actorul.
Vorbește despre o nevoie a lui interioară de a face performance, în loc de a citi, pur și simplu, un text, „ca să păstrăm vii poveștile”. Îl ajută mult și experiența de actor, pentru că un storyteller trebuie să spună povestea cu tot corpul. „Voce, emoție, expresie, încerc să pun cât mai mult din ele. E mai mult decât a spune o poveste, e despre a crea o lume din cuvinte, cu vocea ta, în imaginația publicului”, explică.
Storytellingul ajută la dezvoltarea copiilor
În atâția ani de când lucrează cu copiii, a îmbrăcat zeci de costume. A fost pirat, pescar, a purtat joben și pălărie de fermier, a fost Scrooge și alte personaje ale lui Charles Dickens, a fost și Sherlock Holmes. Uneori, ține spectacole online pentru copii, la cererea părinților sau școlilor, și face fețe-fețe de pe ecranele laptopurilor.
Foto: Intext Performance
Storytelling-ul cu copiii le îmbogățește imaginația pentru că tehnica aceasta de povestire îi ajută să vizualizeze cuvintele vorbite, arată studiile. Le îmbunătățește, de asemenea, vocabularul și capacitatea de a comunica.
Cercetările au mai descoperit și o activitate a creierului copiilor mai intensă în timpul activității de storytelling, decât atunci când le este citită o poveste dintr-o carte. Când ascultăm o poveste bună, bogată în detalii și emoții, poate chiar în care ne putem regăsi, tindem să ne imaginăm în acea situație sau poveste și ne simțim implicați în crearea ei. Și prin faptul că experimentăm emoții, creierul eliberează mai multă dopamină, făcând mai ușoară memorarea evenimentului sau discuției.
Imită sunetele și expresiile
Când spune povești copiilor, uneori Chris Connaughton nu termină anumite cuvinte sau fraze și îi invită indirect pe cei mici să-l completeze. „Trebuie să le dăm șansa să intervină în poveste când și când, doi-trei vor ști cuvintele și pe măsură ce înaintăm în poveste, le repetăm ca niște patternuri și vor prinde și alții curaj să intervină”, explică actorul, ca sfat pentru edicatori. De exemplu, la „Scufița Roșie” spune că acțiunea se petrece lunea, dar până ajunge la ziua de luni, enumeră toate zilele săptămânii. La jumătatea zilelor, se oprește și invită audiența să continue.
„Poate unii dintre ei nu vor vorbi, dar o să-i vezi imitând sunetele și expresiile pe care le fac eu”, completează Connaughton.
Pentru ca o poveste să fie bine spusă, povestitorul - profesorul sau educatorul -, trebuie să arate tot: cum se mișcă personajele, ce fac, să aibă gesturi, reacții, emoții, să arate ce vorbesc, dar mai ales, cum vorbesc personajele. Practic, să-și folosească tot corpul. „Așa spui bine o poveste, indiferent că e pentru copii sau adulți”, punctează.
Storytelling în vremea restricțiilor din pandemie. Foto: Intext Performance
Puterea storytelling-ului în vremuri ocupate
Connaughton e convins că prin storytelling va crește de la vârste fragede atașamentul pentru citit.
Un pic peste 6% dintre români citesc cărți, în timp ce analfabetismul funcțional a depășit 40 de procente. Media unui român este de o carte pe an. Un german, de exemplu, ajunge și la 16 cărți citite pe an. Costurile ridicate ale cărților, oferta limitată și competiția televizorului și a internetului sunt printre motivele pentru care românii nu sunt atât de atrași de lectură, cred antropologii. Aproape o treime dintre români spun că pur și simplu nu au timp, potrivit Institutului Național de Statistică.
„Oamenii sunt foarte ocupați. Vremurile s-au schimbat și avem atât de multe responsabilități acum încât lectura este foarte jos pe lista noastră”, observă Connaughton. Nu-i judecă pe părinți pentru că înțelege că nu întotdeauna e ușor. „Dar pe cei care pot, îi invităm la școală, îi așteptăm cu cafea și biscuiți și stau cu copiii lor și asistă la povești. Și pot aplica apoi asta acasă. Așa începe. Dar e dificil, e de durată. La o școală la care obișnuiam să merg regulat, ne-a luat doi ani să ajungem la mai mult de patru-cinci părinți care să vină mai des”, povestește actorul.
Uneori, e vorba și de contextul de-acasă - educația părinților, sărăcia, și ele contribuie la a avea sau nu interes pentru școală sau citit, crede Connaughton. „Dacă nu îți permiți o pereche nouă de pantofi sau haine noi pentru copil, nu o să cheltui banii pe cărți. Ai alte priorități. Sau dacă nu ai ce să pui pe masă, cartea devine un lux. De-asta eu susțin ideea de biblioteci în școli, gratuite, cu cărți interesante și potrivite pentru copii”, spune Connaughton.
În Marea Britanie, aproape 1 milion de copii nu au acasă nici măcar o carte potrivită pentru vârsta lui, potrivit unui raport al National Literacy Trust. Cercetarea mai arată că de două ori mai mulți copii care au primit mese gratuite la școală au declarat că nu au deținut o carte (12,4%) în comparație cu cei care nu au primit mese gratuite la școală (5,8%).
„Copiii din ziua de azi…”
Chris Connaughton crede că mai e un factor care contribuie la scăderea plăcerii pentru citit, și anume competiția cu care vine tehnologia, la rândul ei: internetul, serviciile de televiziune, jocurile. „Adrenalina pe care o obții dintr-un joc video - ascultă la mine ce bătrân sunt, joc video! -, dintr-un joc online este imediată. O capeți și citind o carte, dar durează mai mult timp, poate mai multe capitole. Trebuie să investești mai mult timp pentru același rezultat. Cred că mulți nu au timpul ăsta”.
Nici faptul că la școală nu se studiază autori contemporani nu ajută. Copil fiind, mergea des la bibliotecă, îi plăcea să fie printre cărți. Dar îi era dificil să găsească ceva adaptat vârstei și interesului său. Sunt cărți foarte bune în literatura clasică pentru copii, „minunate, genial scrise”, dar ele pur și simplu nu mai sunt pentru publicul de-acum, crede actorul, la rândul său autor de cărți pentru tineri. Cărțile din literatura clasică vorbesc despre o lume care acum nu mai există și în care copiii de-acum pur și simplu nu se mai regăsesc. Și au și un limbaj greoi. „Așa-i descurajezi de la citit. Le spui: ar trebui să citești asta, e o carte bună, e un clasic! Și ei citesc și nu le place”.
Dar ar trebui lăsați să citească ceea ce îi atrage, este el de părere. Poate din simplul fapt că le place coperta, pentru că acolo e un băiat care călărește un rechin. Sau o fată conduce o barcă și în spatele ei este o explozie.
Nu e o rușine să fii adult și să îți placă „Harry Potter” sau „Cronicile din Narnia”
Nu ar trebui forțați să sară de la cărțile pentru copii de 7-8 ani la cele „serioase”. Când era tânăr, oferta de literatură pentru young adult nu era așa vastă cum este acum, spune actorul. A trecut de la poveștile lui Enid Blyton direct la romanele polițiste ale Agathei Christie. Nu a avut nimic intermediar, dar generațiile care i-au urmat i-au prins pe J. K. Rowling - „Harry Potter”, Susan Collins - „Hunger Games” / „Jocurile foamei”, James Dashner - „Maze Runner” / „Labirintul”, autori pe care îi numește „geniali”.
El însuși este fan „Lord of the Rings” / „Stăpânul Inelelor” și îl recitește pe Tolkien o dată la patru-cinci ani. Iar preferințele sale se învârt tot în jurul literaturii fantasy pentru tineri. Cartea lui favorită acum este „His Dark Materials” / „Materiile întunecate”, o serie fantasy scrisă de autorul britanic Philip Pullman cu vrăjitori, urși polari înarmați, dar și cu noțiuni de fizică, filosofie și religie. Se întoarce din când în când să-l recitească pe Alan Garner, pentru că „The Weirdstone of Brisingamen”, un roman ce are la bază niște mituri din folclorul unui sat din nord-vestul Marii Britanii, este cartea lui preferată de când avea 12 ani.
„Nu cred că ar trebui să-ți fie rușine pentru ceva ce îți place să citești”, spune Chris Connaughton. Poți avea 30-40 de ani și să iubești manga sau romanele grafice. Sau 50-60 și să păstrezi în bibliotecă romane despre vrăjitori sau vampiri.
„Sunt suficient de multă durere, suferință și anxietate în lume. Dacă am găsit ceva ce ne face plăcere și ne ajută să ne simțim bine, trebuie să păstrăm acel ceva, nu să ne simțim vinovați pentru el”, afirmă actorul. Și invers, de asemenea, mai adaugă: să nu ne simțim vinovați nici dacă nu ne place o carte. „Nu te descuraja. Nu înseamnă că nu îți place deloc să citești, ci doar că nu ai găsit cartea potrivită pentru tine”.
Foto principală: First7 via Facebook
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.
