„Teen gunmen kill 13 at Columbine High School” - Pe 20 aprilie 1999, doi adolescenți înarmați omoară 13 persoane la Liceul Columbine din Littleton, Colorado, în sudul Denverului.
„Marysville Pilchuck High School shooting” - 2014 – Elev de 15 ani a ucis 4 persoane și apoi s-a sinucis.
„Saugus High School shooting” - 2019 – Un elev de 16 ani și-a împuşcat colegii, în California, 2 au murit și 3 au fost răniți, și apoi s-a sinucis.
Burtierele buletinelor de știri și paginile virtuale ale ziarelor se umplu din când în când de fapte care ne îngheață de groază. Unele din afara granițelor, însă și în România ratele faptelor de violență sunt îngrijorătoare. În 2019, 3850 de minori au fost trimiși în judecată pentru diferite infracțiuni și 460 arestați preventiv. Cele mai frecvente dintre faptele acestora sunt furtul, urmat de tâlhărie și apoi de viol.
Pe lângă toate știrile despre fapte extreme, sunt alte câteva mii care nu ajung la știrile naționale: caz de bullying la școală, un caz de revenge porn sau agresiuni sexuale.
„Belgrade school shooting: Teen made kill list for Serbia school attack” - 2023 – Un băiat de 13 ani a omorât 8 elevi și un paznic, după ce a planificat atent atacul.”
„Axel Rudakubana: from class clown to killer” - 2024 – Elev de 17 ani și-a atacat colegii cu cuţitul la o clasă de dans din Marea Britanie, ucigând 3 fete între 6 și 9 ani și rănind 10.”
„O profesoară a fost înjunghiată de un elev la Colegiul Național „Ion Creangă“ din București” - 2023 - O profesoară de japoneză a fost rănită cu un cuțit, în timpul orei de un elev de clasa a X-a, în vârstă de 16 ani.
„Columbine-obsessed pro-Nazi teen planned chilling mass shooting at Scottish school” - 2025 – Adolescent de 17 ani din Edinburgh a planificat un atac armat inspirat de Columbine.
„Sunt aici ca să vorbesc despre ce înseamnă să fii mama cuiva care ucide”
„În dimineața zilei de 20 aprilie 1999, în întuneric, fiul meu a rostit un singur cuvânt: «Pa». Mai târziu, în acea zi, la liceul Columbine, fiul meu Dylan și prietenul lui, Eric, au ucis 12 elevi și un profesor, rănind peste 20 de persoane, înainte de a-și lua propriile vieți. Treisprezece oameni nevinovați au murit, lăsând în urmă familii sfâșiate de durere și traumă. Alții au rămas cu răni, unele ducând la desfigurări sau dizabilități permanente. Dar amploarea tragediei nu poate fi măsurată doar prin numărul victimelor. Nu există o unitate de măsură pentru daunele psihologice suferite de cei care au fost în școală, de cei implicați în operațiunile de salvare sau de cei care au participat la curățarea locului. Nu putem evalua cu adevărat dimensiunea unui astfel de dezastru – mai ales atunci când devine, din păcate, model pentru alți atacatori.
Columbine a fost ca un val uriaș și, după ce s-a prăbușit, au fost necesari ani întregi pentru ca societatea și comunitatea să înțeleagă impactul lui. Mi-au trebuit ani să încerc să accept moștenirea fiului meu. Comportamentul crud care i-a definit sfârșitul vieții mi-a arătat că devenise o persoană complet diferită de băiatul pe care îl cunoșteam. Oamenii m-au întrebat apoi: «Cum de nu ți-ai dat seama? Ce fel de mamă ai fost?» Îmi pun și eu aceleași întrebări. Înainte de atac, mă consideram o mamă bună. Să-mi ajut copiii să devină adulți responsabili, sănătoși și empatici era cel mai important rol al vieții mele. Dar tragedia m-a convins că am eșuat ca părinte – și tocmai acest sentiment de eșec mă aduce astăzi aici.
Cu excepția tatălui său, eu am fost persoana care l-a cunoscut și iubit cel mai mult pe Dylan. Dacă cineva ar fi putut ști ce se întâmplă cu el, ar fi trebuit să fiu eu, nu? Dar n-am știut. Astăzi sunt aici ca să vorbesc despre ce înseamnă să fii mama cuiva care ucide și rănește.”
Susan Klebold
Majoritatea atacatorilor sunt de sex masculin
Autorii celor mai multe acte de violență extremă comise în școlile americane între 2000 și 2019 sunt bărbați. De fapt, băieți. Doar aproximativ 4% dintre atacatorii în școli erau femei, 5,6% dintre toți atacatorii în masă erau femei.
La momentul scrierii acestui articol pe contul de Instagram al Centrului Filia apare scris cu alb, pe fond roșu ca sângele: „Un alt bărbat și-a ucis partenera. Este al 27-lea caz de femicid în 2025”, iar până la publicarea acestui text a avut loc și cel de-al 28 femicid. Nu au trecut două luni de când am ieșit în Piața Victoriei pentru a trage un semnal de alarmă pentru siguranță fetelor și femeilor.
Ca mamă de băiat sunt îngrozită de aceste statistici, iar ca profesionist preocupat de sănătate emoțională îmi doresc să găsesc răspunsul la cum să ne creștem băieții ca să nu ajungă agresori.
Am căutat răspunsuri pentru ce poate face școala la Florin Tudose, profesor de științe socio-umane la Liceul teoretic „Benjamin Franklin”.
Așadar, ce poate face școala?
Școala nu e vinovatul, ci prima resursă
Aproape 10.000 de acte de violenţă în şcolile din România în 2021-2022, potrivit unui raport al Ministerului Educației citat de publicația G4media.
Și în loc să arătăm cu degetul spre profesori, specialiștii spun că aceștia au nevoie de sprijin real: formare continuă, resurse și acces la specialiști. Este vital ca serviciile de consiliere psihologică să fie accesibile, firești și integrate în viața școlii, nu privite ca soluții de avarie. La fel de importante sunt spațiile de reflecție și învățare non-formală, în care elevii să poată discuta despre relații, limite, empatie și ce înseamnă, de fapt, masculinitatea.
Din studiul Violența Bazată pe Gen în Școlile din România, Moldova și Ucraina, raport de cercetare efectuat în 2022, citat de EduPedu, reiese că „în multe cazuri profesorii au argumentat că în școala lor violența se manifestă neținând cont de genul unei persoane, anume că violența se manifestă într-un mod non discriminatoriu, atât față de fete cât și față de băieți. Cu toate acestea, s-a reliefat o discordanță între prezumția menționată mai sus și exemplele încadrabile violenței de gen primite atât de la elevi cât și de la profesori.”
„Introducerea unor ore săptămânale de educație emoțională, în care copiii învață să-și recunoască și gestioneze emoțiile și să practice empatia prin jocuri de rol, poate construi baza unei culturi sănătoase. În paralel, un regulament de conduită co-creat și aplicat coerent, echipe de intervenție formate din profesori, consilieri și elevi-mediatori, precum și parteneriate cu ONG-uri și specialiști din comunitate pot asigura intervenții eficiente”, spune profesorul Florin Tudose.
„Mai mult, profesorii au nevoie de formare continuă pentru a gestiona conflictele și a menține un climat de siguranță, iar părinții pot fi implicați prin ateliere și campanii de conștientizare. În plus, sănătatea emoțională a cadrelor didactice trebuie protejată prin supervizare, mentoring și ateliere de wellbeing, pentru ca aceștia să rămână disponibili și echilibrați în fața provocărilor zilnice”, mai spune acesta. Profesorul a creat cursul „Cool fără control: băieți care aleg respectul!”, cu scopul să prevină agresiunea prin educație timpurie, schimbarea mentalității și oferirea instrumentelor corecte părinților și profesorilor pentru a crește băieți care aleg respectul, nu violența.
„Programele non-formale – cum ar fi atelierele interactive, teatrul-forum sau cluburile de discuții despre masculinitate pozitivă – pot oferi elevilor spații sigure și creative pentru explorarea acestor subiecte. Profesorii trebuie și ei sprijiniți prin formare continuă și supervizare pentru a putea susține acest tip de educație”, dă alte soluții Florin Tudose.
În cartea „O generație în pericol”, Jonathan Haidt scrie un întreg subcapitol cu titlul „Lungul declin al bărbaților”
„Începând cu finele anilor 2000 și din primii ani 2010, ratele de depresie, anxietate, autovătămare și sinucidere ale băieților americani au început să crească. Băieții din întreaga lume occidentală au început să manifeste un declin îngrijorător în privința sănătății mintale. Până în 2015 un număr cutremurător de mare dintre ei declarau că nu au prieteni apropiați, că sunt singuri și că nu există niciun sens sau nicio direcție în viața lor.”
Un alt factor important pe care îl menționează Haidt ca factor favorizant în declinul sănătății emoționale a băieților este timpul scurtat de joacă liberă și apariția jocurilor video.
În România, percepțiile despre rolurile de gen rămân profund tradiționale, arată Raportul Gender Assessment realizat de Banca Mondială.
Conform datelor din sondajul Life in Transition Survey (LiTS, 2016), mulți respondenți din Europa și Asia Centrală încă văd atribuțiile din gospodărie ca fiind strict împărțite între bărbat și femeie – el aduce bani, ea se ocupă de casă și copii. De asemenea, o parte semnificativă a populației consideră violența domestică o problemă privată: 32% dintre români au spus că aceasta ar trebui rezolvată în familie, comparativ cu media UE de 15%. Astfel de atitudini reduc semnificativ șansele ca femeile să raporteze abuzurile.
În timp ce putem fi recunoscători pentru legile ferme în ceea ce privește regimul de deținere a armelor și munițiilor, trăim totuși într-o societate românească în care bărbații încă lasă scaunele libere la conferințe de dezvoltare personală și parenting. Aproape că nu există conferință la care să merg și să nu fie apreciat și aplaudat numărul crescut de bărbați din sală comparativ cu anii trecuți, adică vreo cinci în total.
- În partea a doua a articolului, vom discuta despre rolul taților și familiei pentru a-i învăța pe copii empatia și a înțelege urmările violenței.
