Informatica îți structurează mintea

Cristina Andreescu a predat informatică și la trei licee diferite deodată, la zi și la seral, și își învață elevii să se depășească în fiecare zi.

10.09.2018

de Nicoleta Rădăcină, fotografii de Dragoș Hanciu

Multe dimineți încep cu miros de covrigi calzi la orele Cristinei Andreescu de la Liceul Tehnologic „Nikola Tesla” din București. Intră în clasă cu miros de patiserie aburindă – un covrig mănâncă ea, ceilalți patru ajung la câțiva copii fără prea multe posibilități. E micuță de statură și zâmbește cu ochii, ușor de observant datorită cerculețelor galbene din jurul irisului verde-turcoaz. Își ține părul scurt, ușor de întreținut. Așa reușește să ajungă la liceu la 7 fix, trezindu-se de pe la 6 și un sfert.

De când e învățământ, din 1991, a predat informatică, Tehnologia Informației și Comunicațiilor (TIC) și materii tehnice, ca mecatronica și tehnica de calcul, și la licee tehnice, cum sunt Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau” și Liceul Tehnologic „Nikola Tesla”, și la teoretice, cum e Liceul „Dimitrie Cantemir Vodă”, unde a avut anul trecut detașare, dar și într-o instituție privată câțiva ani, la Școala Europeană.

Și-a luat dintotdeauna ore în plus, la alte licee, ca să vadă cum e acolo. Și acolo. Și acolo. Și dincolo. Și-a dorit să cunoască elevi de toate nivelurile, să jongleze cu modalități de predare, să devină adaptabilă.

Inginer la bază, Andreescu a terminat Facultatea de Automatică și Calculatoare de la Politehnică în 1986, dar nu i-a plăcut deloc programarea în facultate. După absolvire a fost repartizată la Turnu Măgurele, ca inginer, iar în stagiatură a făcut orice altceva în afară de programare – uda florile, tăia hârtii, dădea cu mătura. „Stagiatura era un coșmar pentru oricine, te deprofesionaliza, cine putea pleca.”

După Revoluție a reușit să se transfere la o întreprindere de stat din București, la o secție de automatizări, de la care a plecat însă după câțiva ani. A fost cea mai bună decizie din viața ei. Inițiativele capitaliste mureau rapid în acei ani, așa că opțiuni cu adevărat nu existau. În 1991, deși nu făcuse pedagogia în facultate, s-a convins că învățământul e calea ei. A ajuns pe 1 noiembrie la Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau”, fostul Grup Școlar Industrial Electronica. Pentru că nu a venit să predea de la începutul anului, a luat ce a rămas. Ce n-a vrut nimeni – o clasă de postliceală cu 33 de elevi, dintre care doar 2 fete, toți peste 25-30 de ani, toți lucrând în domeniu tehnicii de calcul. A fost a doua cea mai bună decizie din viața ei.

***

Să împărtășești cu elevii ce știi tu și ei să se dezvolte astfel încât să te depășească – asta înseamnă să fii profesor. Dacă elevii mei, măcar unul, nu mă depășește și nu ajunge să-mi dea lecții măcar pe un domeniu, înseamnă că eu nu am făcut ce trebuie. Care e progresul? Eu nu am voie să modelez oameni care să știe mai puțin decât mine, nu se poate așa ceva. Și asta nu înseamnă doar olimpici. Asta înseamnă să aibă acel strop de logică, de curiozitate, de a dori să cunoască.

*

Nu am aplicat în învățământ nici 5% din cât am învățat în facultate. Din clipa în care am intrat în învățământ, am început să învăț. Uite, ăsta e un test pe care îl dau elevilor mei: „Vrei să știi dacă ești pregătit la capitolul ăsta? Găsește pe cineva care știe mai puțin sau nu știe nimic, explică-i cum se face un program și dacă a înțeles înseamnă ai înțeles și tu”. Asta mi-a folosit cel mai mult.

*

Îmi place să învăț și de asta am ales să rămân în învățământ. Și îmi place să învăț împreună cu ceilalți. Pentru că e clar că și ei învață de la mine și eu învăț de la ei. Spre exemplu, primul limbaj [de programare] pe care a trebuit să-l predau n-a fost Pascalul, ci Basicul. Erau niște calculatoare HC85 care mergeau cu o casetă ce abia se târa. Și apoi a intrat Pascal. Iar limbajele astea nu existau când eram eu în facultate. Proiectul meu de licență a constat în 4.500 de cartele perforate. Trei cutii mari pe care le căram cu noi, le duceam la acel imens calculator care ocupa o sală întreagă, așteptam o săptămână să le ruleze, să ne dea erorile, după care ne duceam și urmăream să vedem care nu merge la o mașină de scris. Era dinozaurilor.

*

Am predat 10 ani pointeri fără să-i înțeleg cu adevărat. Știam, mergeau lucrurile, explicam, dar eu în sufletul meu nu eram împăcată. Și într-o zi eram la tablă, le scriam instrucțiunile, și deodată – un moment pe care n-am să-l uit niciodată – m-am oprit cu gura căscată la tablă – toți scriau –, m-am dat doi pași înapoi și m-a bufnit un râs... incontrolabil. M-am întors la ei și-am spus: „Dragii mei, acum am înțeles și eu. Știu instrucțiunile astea, le-am tot predat, dar abia acum le-am înțeles cu adevărat.” Așa pot și ei să înțeleagă că noi nu suntem roboți.

*

Dacă ar fi să elimin ceva din sistemul de învățământ, primul lucru ar fi tezele scrise, cel puțin la materiile unde se poate. La programare să dai teze și Bac pe hârtie mi se pare o aberație absolută. Ca să nu mai spun că toată lumea are telefoane, toată lumea are tablete, toată lumea are instrumente. Și noi îi obligăm să citească de pe acele cărți care, de obicei, nu sunt utile. La programare și TIC nu au ce face cu cărțile.

Noi (ca sistem) fragmentăm tot. Lumea în care trăim, o fragmentăm. Dacă întrebi un absolvent de liceu, el nu are nicio legătură între chimie, biologie, istorie, programare, matematică, fizică. Fizica-i fizică, Dumnezeu știe cine ce-a predat, chimia-i chimie. Dar noi trăim într-o lume unitară. Eu prefer să fac niște aplicații interdisciplinare, care să-i arate copilului că poate să aplice un program în chimie, în biologie, istorie, ce-o fi, să facă niște teste de psihologie, să fac ce vrea. Informatica, în realitate, e un instrument – eu așa îl privesc, altfel nu aș mai preda –, un instrument care să mă ajute să schimb lumea în care trăiesc.

*

95% dintre cei care vin la mate-info nu au vocație pentru programare. Muncesc, compensează, vor note mari, dar n-au vocație și nu asta își doresc să facă. Totuși, rămân cu o bază de logică. Și eu mi-am pus întrebarea asta: „La ce îmi trebuie mie materia asta, dacă eu vreau să fac cu totul și cu totul altceva?” Și am găsit un răspuns, al meu: îmi dau seama că îmi structurează mintea. Am devenit o persoană mult mai eficientă. Constat că țin minte mai bine pentru că țin minte logic. Practic, abilitățile mele se îmbunătățesc în loc să dispară. Și pun aceste lucruri în baza materiilor pe care le predau, unde tot timpul trebuie să găsesc lucruri noi.

*

Cel mai greu a fost primul an. Prima mea criză de nervi. Când am dat prima lucrare la acea primă clasă și ori nu-mi dădeau lucrările, ori nu voiau să-și scrie numele pe ele. Și erau atât de mulți, dar ei așa făceau la orice oră. Am aruncat toate lucrările de pe catedră, am spus că nu mai dau nicio lucrare. „Chiar dacă sunteți atâția câți sunteți”, le-am spus, „vă ascult unul câte unul la tablă.” Și cred că am spus-o pe un ton la care nu se așteptau. Că au amuțit. Din haosul ăla, au amuțit. „Cum, doamnă, chiar așa, păi noi am scris.” După aceea am început să colaborăm. Dar eu nu am fost împăcată.

*

E mult mai ușor să dai de pământ „academic” cu un elev și să-l faci să se simtă ultimul om, decât să folosești o expresie jignitoare. Pe-aia mai ușor pot s-o înghită. Dar nu mă caracterizează nici una, nici cealaltă. Pentru că eu îl privesc pe cel din fața mea de pe picior de egalitate, nu de undeva de sus.

*

Pentru mine școala nu e un efort. Și îi doresc oricărui om să se poată să intre în învățământ de plăcere, să rămână de plăcere. Pentru că acolo îi e locul, nu pentru că nu are încotro, nu găsește altfel, nu se simte în stare. Foarte puțini sunt cei care chiar au vocație pentru asta.
*

Nu infantilizez elevii. Nu toată lumea are același nivel de inteligență, dar toți merită respect. Copiii ăștia [de la tehnic] vor să facă niște lucruri în electronică, în tehnica de calcul, unul dintre ei chiar s-a oferit să-mi automatizeze mica grădină de pe balcon, să-mi ude florile când sunt plecată în concediu, cu [minicomputerul lui] Raspberry Pi.

*

Cred că viitorul e bazat pe resurse deschise, comunicare și colaborare. Și trebuie să învățăm să schimbăm informații și să fim deschiși, să acceptăm tot ce ține de interdisciplinaritate și de transdisciplinaritate, să nu ne mai segmentăm, să nu ne mai simțim insule, ci să creăm insule din materii și din tot ce avem.

Dragoș Hanciu

Fotograf

Dragoș Hanciu, 25 de ani, este regizor de film documentar şi fotograf. Are un ochi în obiectiv și unul în nori. 

Nicoleta Rădăcină

Reporter / Social Media Manager

Reporter la început de drum, #peteren și social media. În timpul liber își schimbă culoarea la păr ca pe dresuri.

CUVINTE-CHEIE

profesor informatică

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile