
Are 25 de ani, este regizor de film documentar şi fotograf. Are un ochi în obiectiv și unul în nori.

Copii de 6 ani trec, în câteva săptămâni, prin două interviuri de admitere la pregătitoare cu predare în germană, la școli diferite. Ajung în situația asta cei care pică admiterea la Colegiul Goethe din București și se luptă apoi pentru locurile rămase la celelalte două școli de stat din oraș, unde se mai predă germana ca limbă maternă. Aceste clase sunt pentru etnici, însă au ușile deschise și pentru copiii din familii vorbitoare de germană. Părinții celor respinși au trimis la inspectorat cerere de suplimentare a numărului de locuri. Școala 9 i-a întrebat pe câțiva dintre ei de ce își doresc atât de mult ca juniorii lor să învețe germană și de ce la Colegiul Goethe.
Am stat două săptămâni printre subiecte considerate tabu de societatea românească la o universitate americană women-only. La 17 ani, în 14 zile de lecții cu profesori americani, am învățat despre justiție reproductivă și efectele rasismului în lume. Am decis, însă, că nu voi fi parte din class of 2030, așa cum plănuiam până atunci.
„Când intri în clasă, trebuie să îți lași toate problemele în afara ei.” De câte ori vi s-a spus asta? De câte ori ați transmis acest mesaj? Să nu ne spuneți că nu ați auzit niciodată acest îndemn. Este unul dintre cele mai vehiculate mesaje despre statutul și misiunea profesorului, care se concentrează pe beneficiarii educației, elevii, ceea ce este, până la un punct, normal, firesc. Dar există, credem noi, și un firesc al întoarcerii privirii înspre profesori, care par a fi transformați, de acest mesaj, în niște mecanisme ușor de programat și atât. Or, lucrurile nu sunt așa de simple. Nu sunt deloc simple.