Ica Savin e cea mai tânără profesoară de la liceul bilingv „Ita Wegman” din București. Are 22 de ani și, din septembrie 2017, predă germană la clasele I-IV, la o clasă a VII-a și unei grupe de începători de clasa a IX-a. Prima oară când a pășit în cancelarie s-a simțit stingheră, prea rușinată să-și salute colegii. Treptat, s-a adaptat însă cu noul „acasă”, cu sistemul de învățământ Waldorf și cu rolul de profesor, în care se visa de când era copil. După primele ore de predare, care au fost dificile, s-a gândit că nu e pregătită să stea la catedră. Dar la finalul unui prim semestru petrecut ca profesor cu normă întreagă, Ica și-a dat seama că poate depăși momentele grele atâta vreme cât îi place ceea ce face. Chiar dacă drumul de la împotrivirea familiei și lecțiile pe care nu le-a stăpânit în fața clasei la bucuria de a interacționa cu elevii nu e ușor.
*
După ce mi-a zis mama vreun an și jumătate că o să mor de foame ca profesor, i-am zis că mă fac profesoară de română. Nu au fost de acord ai mei, dar apoi și-au dat seama că nu te poți pune cu voința omului și m-am dus la Facultatea de Litere, la română-germană.
La Litere am iubit româna din tot sufletul, dar am ajuns profesoară de germană. Trebuia să mă pregătesc pentru titularizare și aveam atât de mult de învățat pentru licență la română încât nu aveam cum să mă pregătesc pentru titularizare la română. Erau chestii total diferite: ce trebuia să învăț pentru licență și ce trebuia să învăț pentru titularizare. Așa că, dintr-o rațiune practică și economică, am dat titularizare la germană. Mi se pare mai relaxant la germană, în sensul în care nu ești atât de constrâns de programă, de evaluările naționale, de Bacalaureat și e bine pentru primul an de învățământ.
Asta a fost prima oră. A fost rușinea vieții mele. A fost o oră la clasa a III-a. Am vorbit ceva despre culori. Și un băiat mă întreabă: „Cum se spune turcoaz?” Eu habar n-aveam. M-am gândit, mi-am amintit de un cuvânt, am zis că se zice „türkis”. La un moment dat, băiatul îmi zice: „Vă rog să ne scrieți pe tablă”. El știa cuvântul respectiv. L-am scris pe tablă, dar l-am scris greșit. Și, vreo două săptămâni, băiatul a avut o stimă foarte scăzută față de mine. Adică nu mai acorda niciun interes, nu mai participa activ la ore. Apoi m-a mai întrebat niște cuvinte din astea și și-a revenit. Și le-am explicat că e imposibil să știi toate cuvintele unei limbi, că nici în română nu știi chiar toate, toate cuvintele.
*
Mă gândeam că nu sunt pregătită pentru școală. Am avut la limbile străine interasistență. Au venit la oră doamna directoare împreună cu celelalte profesoare de limbi străine. Și eu mi-am ales să predau la clasa I, să fac un fel de lecție demonstrativă. N-am putut să-i stăpânesc pe copii, au fost total contrar așteptărilor mele. Bine, n-am fost nici eu pregătită, mi-am imaginat altfel ora. Cunoșteam clasa, dar mă așteptam la altceva. Nu am reușit să fiu flexibilă. Copiii au fost gălăgioși, eu am început să vorbesc în română. Am avut o foarte mare dezamăgire după ora asta. A doua zi am vrut să nu mă mai duc. A fost un moment tare greu de depășit.
*
Ajungi în fața clasei și vezi că într-o oră n-ai cum să faci totul. Cred că la primele planuri de lecție cauți foarte multe lucruri și ești prins într-o vâltoare de informație, vrei să le spui și aia, și aia, și aia. Acum mă pregătesc mai mult legat de subiect. Adică nu mai caut informații multe și extra. Dacă rămâne timp liber și nu sunt pregătită pentru momentele respective, adică nu am cinci exerciții în plus, încerc să fac un joc aplicativ.
*
Trebuie să alternezi activitățile. La noi [la clasele I-IV] se lucrează pe module – un modul durează o oră și jumătate –, de la 10:30 la 12:10, și n-ai cum să păstrezi atenția unui copil atâta timp. Acum facem un joc, acum scriem, acum ascultăm un text. În principiu, facem jocuri. Și îmi place să le duc imagini. Cel puțin la început, le duceam destul de multe imagini cu activități specifice pentru ora de germană. Adică cum spunem „eu pot să înot”. Și iau o imagine cu un copil care înoată. Și tot așa.
La ora de limbi străine trebuie să vorbești în limba străină. Și e foarte greu la un moment dat. La început mi-a fost greu, foarte greu, pentru că ei nu înțelegeau și îmi spuneau tot timpul „dar nu înțelegem” și am cedat de multe ori. Și e greșit să cedezi și să le vorbești în română.
Acum îi cunosc pe copii. La început te pregătești oarecum inutil, să spun așa. Pentru că unora le place să deseneze, unii sunt fascinați de scheme. Când le scrii ceva pe tablă, preferă să le faci o schemă, nu să scrii multe cuvinte. Iar altora le place să scrie mult. Unora le plac temele, altora nu le plac temele. Și trebuie să fie ceva care să le placă tuturor. Și e mai greu să faci o diferențiere în ce privește tema. Poți să dai la alegere două sau trei teme, dar e greu să dai fiecăruia o temă în parte, deși așa ar trebui.
*
La cursurile de pedagogie [din facultate] am învățat să-mi dozez timpul la ore. Pentru că la un moment dat făceam proiecte pe grupe și ne predam unii altora la germană. Am mai învățat un lucru foarte important la gramatică: faptul că trebuie să îl lași pe copil să descopere el regula despre care îi vorbești. Nu-i spui tu care e terminația verbului la persoana nu-știu-care. Copilul vede pe exemplu și înțelege mai bine.
*
Este imposibil să găsești un manual care să fie potrivit pentru toți copiii. Dacă s-ar putea să nu fie manuale în nicio școală tradițională, ar fi perfect. În manual sunt multe lucruri teoretice de cele mai multe ori, iar copilul are nevoie de flexibilitate. Atunci când îți pregătești singur fișele, poți să alternezi: faci pe o pagină un exercițiu de gramatică, un joc, un desen pe care copilul poate pur și simplu să scrie sau să coloreze și e mult mai bine și pentru copil, și pentru tine, ca profesor.
*
Nu se termină treaba odată cu orele. E greu cu timpul liber. Un profesor cu normă întreagă stă cam 18 ore la școală [pe săptămână]. Pe lângă cele 18 ore, îi mai trebuie minimum 2 ore pe zi să se pregătească pentru a doua zi, dacă vrea să se pregătească cum trebuie. Plus că apar și lucruri neprevăzute. Ești la școală și se întâmplă să dai o lucrare în ziua respectivă și e nevoie să corectezi lucrările chiar atunci. Și mai stai o oră, două, trei.
În București, dacă nu ai niciun ajutor de acasă și nu ai sprijin financiar, salariul nu e motivant. Dar e foarte motivant să ajungi la școală supărat că a întârziat metroul și să vină copiii să te ia în brațe și să îți dea felicitări. Atunci uiți de salariu.
