În loc de stemă și icoană, șapte litere colorate din carton tronează deasupra tablei într-o clasă de a IX-a de la Liceul Teoretic „Jean Monnet” din București. „Welcome”, un cuvânt cât o deviză pentru ce ar trebuie să fie școala românească. Când profesorul de logică intră în clasă, adună doi-trei elevi de pe hol. „Bună ziua, domnu’”, îi spun care cum apucă și zarva îl cuprinde și pe el, nevoit să facă liniște și cu vorba, și cu palma pe catedră.
Alexandru Mircea Fioșoiu are 27 de ani, e doctorand în anul III și profesor de logică și filosofie la Colegiul Tehnic „Mihai Bravu”, un liceu modest dintr-un cartier fără pretenții din Sectorul 3, și la Liceul Teoretic „Jean Monnet”, situat într-unul dintre cele mai bogate cartiere ale Capitalei, frecventat de copiii multor politicieni și oameni de afaceri. Are prieteni care-l ironizează – așa antimaterialist cum se prezintă, a ajuns tocmai la Monnet, „un liceu de copii de bani gata”. Fioșoiu le răspunde cu umor – „mă simt ca Aristotel pentru Alexandru cel Mare” – și recunoaște că s-a îndrăgostit de Monnet, aici a avut prima lui oră.
În timp ce elevii de-a IX-a fac exerciții câte trei, pe grupe, el se plimbă printre ei ușor aplecat în față, cu mâinile la spate. E în al treilea an de predare și deja a înființat un club de dezbatere, iar anul acesta va preda și patru ore din opționalul de „Dezbatere, oratorie și retorică” la clasa a XI-a și a XII-a. Spune că se gândește să înceapă chiar cu Retorica lui Aristotel, să îi îndrume pe elevi pe o cale mai filosofică. „Nu mă mulțumește că știu logică, vreau mai mult, vreau să-i fac morali.”
*
Nu știam dacă neapărat de filosofie, dar aveam de mic ideea asta de a fi profesor, de a-i ajuta pe ceilalți. Nefiind un elev extraordinar, mi-am dat seama cât de importantă e educația pentru oameni. Am realizat că petrec șase-șapte ore la școală și că profesorii sunt modele de urmat. Și ăia buni – care se chinuie foarte mult, vin cu materiale de acasă, se apucă și desenează, rup foi, fac inimioare, draci, laci, numai ca să le placă elevilor –, și ăia care reprezintă modele negative, te uiți la ei și știi ce să nu faci. Eu am avut experiența ambilor.
*
Primul lucru care m-a șocat, mie plăcându-mi filosofia la nebunie, a fost că nu mă așteptam să fiu nevoit să-i justific utilitatea. Chiar anul trecut am avut o elevă la Colegiul Tehnic care voia să dea la Drept. M-a întrebat, în timp ce făceam dilema trenului* cu ei, la ce îi folosește chestia asta, că pe ea o interesează legile, nu ghicitorile abstracte cu trenuri. Așa că i-am explicat distincția dintre lege și morală, în sensul că unele legi nu au fost morale de-a lungul vremii, vezi sclavia care a fost legală o vreme, vezi Hitler care a făcut și el niște lucruri imorale, dar nu și ilegale.
*
Mie mi se pare crucială filosofia. Pentru că în viață nu trebuie doar să exiști, ci să și trăiești, să ai componenta asta meditativă. Asta încerc să le insuflu.
*
La Colegiul Tehnic „Mihai Bravu” eu predau și la clasele de seral. Acolo nu sunt oameni care vin la școală de bunăvoie, nu sunt îndrăgostiți de școală care au pierdut trenul dar acum vor să urce. Sunt cei care vor să se înscrie în armată și au nevoie de zece clase, ori vor să se facă șoferi de TIR și le trebuie mai mult. Să stai să le predai silogismul… e ca și cum le-ai vorbi altă limbă. În prima zi le-am prezentat raționamente simple: „Dacă plouă, îmi iau umbrela. Plouă, deci...” „Deci ce, domn’ profesor?” îmi spun. Am început să fac exerciții simple de logică cu ei, cum ar fi libra puzzles, unde ți se dă o pagină de informații, unele mai ușoare, altele mai grele, iar în funcție de datele pe care le ai și deducțiile logice pe care le faci vezi cine are acvariul de pești sau cine e hoțul sau cine a furat mașina.
*
În primul an chiar am încercat să fiu un profesor de seminar, dar nu mi-am dat seama că premisele de la care plecam erau greșite: la facultate lumea își dorește să vină la școală, la liceu – mai ales tehnic, unde mulți copii nu vin și au situații materiale și familiale destul de proaste – nu prea, și trebuie să te faci cumva plăcut. Mă ajută faptul că sunt, într-un fel, miștocar. În sensul că folosesc niște exemple mai cretine câteodată, de genul: „Toate persoanele dispărute sunt moarte; Elodia e dispărută; deci Elodia e moartă”; sau „Niciun gândac nu este pantof” sau „Toate pufoșeniile sunt roz”.
