După ce a fumat o țigară în curtea Școlii Gimnaziale numărul 3 din Giurgiu, Steluța Slate, 40 de ani, intră în clădirea cu parter și etaj și se îndreaptă spre ușa clasei a treia. „De ce e așa liniște? Ori nu sunt aici?”, întreabă înainte de a intra în sala cu jaluzele portocalii și bănci organizate pe două rânduri. Elevii sunt prezenți, iar profesoara e întâmpinată de o fată care-i sare în brațe. La rândul ei, răspunde cu un zâmbet larg și molipsitor. Îi întreabă la ce pagină din manual s-au oprit ora trecută și îi îndeamnă să termine de mâncat gustările începute în pauză.
De zece ani, Slate predă limba romani la Școala 3, unde aproximativ 80% dintre copii sunt de etnie romă, iar mulți dintre ei provin din centre de plasament. Încearcă să ajute elevii și în afara clasei și se adaptează nevoilor lor, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să îndeplinească mai multe roluri decât scrie în fișa postului: să fie mediator școlar, psiholog, negociator sau să cunoască detalii juridice când copiii au nevoie de acte de identitate. Colaborează cu ONG-uri, încearcă să le explice elevilor de ce e important să știe limba romani și se luptă cu birocrația pentru a aduce cât mai multe activități la școala unde predă.
În România, primele ore de limba romani ținute în școli au avut loc după Revoluție, în anul școlar 1990-1991, dar abia după 1999 statutul materiei ca limbă maternă a fost și legiferat. În aceeași perioadă au început să apară în facultățile din țară și primele specializări dedicate limbii romani. În prezent, elevii pot studia materia printr-o cerere făcută de părinți sau de tutori. Chiar și așa, disciplina este văzută în continuare cu reticență de unii profesori, povestește Slate. Iar cei care o predau, mai ales la început, au orare dificile: „doi ani aveam 18 ore împrăștiate pe toată săptămâna, fără nicio logică între ele”.
Prima oră de predare din cariera de profesor a avut-o tot la o clasă a treia. „Îmi era frică de ei.” Trăia cu frica de clopoțel, că se va termina ora și că nu va apuca să termine ce are de predat. Însă elevii s-au atașat rapid de ea. „A doua oră au sărit toți să mă îmbrățișeze. Ei m-au învățat să predau, ei m-au învățat să-mi adaptez cerințele și planurile de lucru, pentru că nu aveam experiență.” Lucrul la clasă, alături de copii, a fost cel mai important, însă cel mai greu i-a fost să se adapteze la birocrație: condică, planuri de lecție. Povestește că la început a trebuit să-și întrebe o colegă cum completează condica. Când a intrat în învățământ a fost surprinsă de diferența dintre teorie și practică și de modele învechite de predare. Nu e de acord cu profesorii care predau mecanic și apoi le cer elevilor să repete informațiile primite la clasă, deși copiii nu le înțeleg. Când unul din băieții ei a fost pus de profesor să învețe singur tabla înmulțirii în vacanța de vară, a preferat să mute copilul la altă școală. Ar vrea să vadă mai mulți profesori care dau elevilor șansa de a fi creativi și de a greși din când în când. Și care să explice acestora lucrurile neclare de la clasă. „Pentru că un copil are nevoie să înțeleagă ceea ce învață.”
La ora lui Slate, elevii nu sunt obligați să stea în bancă. Vorbesc între ei, merg de la unul la altul, dar sunt atenți la lecție și răspund cu entuziasm la întrebările profesoarei. „Nu suport copilul care stă cu mâinile la spate în bancă.” Fără să aibă un ton răstit, vorbește puțin mai tare când vede că e gălăgie. Le repetă cu răbdare explicațiile când nu înțeleg ce au de făcut. Când elevii trebuie să citească, se asigură că e cel puțin un manual pe bancă și merge pe la fiecare dintre ei. Când apare câte un cuvânt mai dificil, pune mâna sub bărbie și silabisește odată cu copiii. Îi ia apărarea unui băiat care nu poate pronunța litera „l” din cuvântul fluture și îl tachinează pe cel care a început să râdă, deși chiar el încurcase „o sap”, versiunea în romani a cuvântului „șarpe”, cu traducerea în spaniolă: „Vrei să râdem de tine, că o dai pe spaniolește?”. Începe să scrie pe tablă traducerea textului din manual: „...mama și tatăl sunt și au fost...”. Are un scris ușor înclinat, cu litere clare și rotunde, cum le predau învățătoarele la clasa I. E întreruptă de o intervenție din clasă: „Doamna, e «au fost și sunt»”. Se gândește câteva momente înainte să le dea dreptate elevilor și să inverseze ordinea celor două verbe: „Sună mai bine așa în română”. Pe durata orei, nu stă nicio clipă la catedră.
Steluța Slate s-a născut în Giurgiu și a crescut în anii ’80 comuniști și anii ’90 ai tranziției, „perioada aceea de schimbare când nimeni nu știa ce e, cum e și ce să facă”. Este romă iar în liceu, unde a studiat la profilul de turism al Liceului Economic, visa să devină ghid turistic. După absolvire ar fi vrut să se angajeze la un hotel, însă i s-a spus că nu au locuri de muncă. Pentru că părinții nu au avut posibilitatea să o trimită la facultate, s-a căsătorit la 18 ani și s-a mutat cu soțul în comuna Afumați din județul Ilfov, locul de unde era el. Spune că acolo a experimentat „toate meseriile posibile și imposibile”: de la barman, la șlefuit pietre prețioase, în industria vopselurilor sau a maselor plastice și la infirmieră. Le era greu să se descurce, așa că au revenit la Giurgiu, unde profesoara i-a născut pe cei doi băieți. În 2005 au divorțat. La vremea aceea, unul dintre băieți avea șapte ani și celălalt un an. Pentru a avea timp de copii s-a angajat femeie de serviciu la o scară de bloc, unde putea să înceapă foarte devreme și să-și termine treaba până la opt dimineața. A ajuns la facultate în 2007. Ideea a venit de la bibliotecara școlii unde învăța băiatul mai mare, care i-a povestit de un program la Cluj, unde nu trebuia să-și plătească studiile. „Am plecat la Cluj fără să știu la ce facultate mă duc. Acolo am aflat că era vorba de pedagogia învățământului primar și preșcolar cu învățământ pentru romi”. Slate știa limba romani din familie, însă nivelul din facultate era cu totul altul. Pentru că a urmat cursuri la distanță, s-a putut angaja un an mai târziu ca profesor suplinitor la școala unde predă și acum, aceeași la care a învățat și ea. Când a terminat prima facultate, în 2010, Slate era calificată pentru a preda numai la clasele I-IV, dar își dorea să lucreze și cu elevi mai mari. Așa că în 2011 s-a înscris la cea de-a doua, la Limbi Străine în București, specializarea romani-română. În aceeași perioadă a început să se implice în ONG-uri care militează pentru drepturile femeilor și pentru drepturile romilor. Aceste colaborări au ajutat-o să descopere și să aducă în școală diverse activități dedicate copiilor romi. În 2014, la Gala Femeilor Rome, a primit un premiu pentru promovarea programelor de prevenire a abandonului școlar. Spune că această perioadă de patru ani, în care a făcut a doua facultate, a avut grijă de copii și s-a implicat în organizații, a fost foarte grea, „dar nu mă pot opri. Am făcut și o hernie de disc, mi-am rupt și un tendon, nu mă pot opri. Simt că acești copii au nevoie și de altceva”.
Într-o cercetare privind absenteismul școlar și discriminarea în cazul romilor din România, realizată de UNICEF în 2011, una dintre concluzii a fost că cele mai mari procente dintre respondenții de etnie romă ar fi mulțumiți dacă ar avea copii absolvenți de școală profesională sau doar copii care să poată scrie și să citească. Însă printre motivele pentru care unii părinți erau reticenți să-și trimită copiii la școală se numărau siguranța copiilor, dotările materiale, curățenia din școli și calitatea cadrelor didactice. Un studiu realizat în 2016 de Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale arată că peste 60% dintre romii cu vârsta cuprinsă între 16 și 24 de ani nu au loc de muncă și nu participă la educație și formare. Elevii romi învață în școli segregate, deși segregarea pe criterii etnice este ilegală, dar se întâmplă real: 29% dintre ei au acces la educație în școli în care majoritatea sau chiar toți elevii sunt de etnie romă. Comparativ cu celelalte țări care au caracteristici similare, procentul este cel mai mic: în Bulgaria, Ungaria sau Slovacia, peste jumătate dintre elevii romi învață în școli segregate. Totuși, politicile privind combaterea absenteismului și abandonului școlar rămân de cele mai multe ori doar la stadiul de discurs și doar implicarea izolată a unor oameni din comunitățile afectate este insuficientă pentru eliminarea acestor probleme.
La a opta, Slate are doar trei fete în clasă. „Acum e wow; anul trecut a fost una singură, în rest doar băieți.” Cele mai multe fete renunță la școală pentru că se căsătoresc. Profesoara dă vina pe cutume, pentru că nu poate să încadreze căsătoria timpurie la tradiții: „Este lipsa educație, deși am auzit de multe ori că așa e la noi. Am făcut cercetare - de ce îți căsătorești copilul de mic? -, iar răspunsul a fost pentru protecție, să nu o ia pe drumuri greșite”. Din foștii săi elevi care au intrat la liceu, jumătate au ajuns în clasa a XII-a. Restul s-au pierdut pe drum din motive economice sau pentru că s-au căsătorit. În momentul în care ajung la liceu, prioritățile lor se schimbă, spune Slate. Își doresc un loc de muncă. Cristi Curt, 18 ani, i-a fost elev din clasa a treia și e unul dintre olimpicii la limba romani pe care Slate i-a pregătit în fiecare an. Familia lui nu are posibilități financiare, așa că părinții nu au putut plătească meditațiile de care avea nevoie înainte de Bac. Slate a luat din materialele pe care fiul ei mai mare le folosea la meditații și l-a ajutat să se pregătească pentru examen, iar Cristi a promovat în sesiunea de vară de anul acesta. El povestește că familia lui, mai ales mama, nu a fost convinsă că o educație îl va ajuta să se descurce în viață, iar înainte să o aibă pe Slate ca profesoară, nici nu se gândea că ar putea ajunge la facultate. Ea l-a susținut și l-a încurajat. Din toamnă, va studia limba romani la Facultatea de Limbi Străine a Universității București.
Pentru a înțelege de ce este nevoie de studiul limbii romani, e de ajutor un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă elevii care cresc vorbind limba română nu ar avea posibilitatea să o studieze la școală? Învățarea limbii romani nu e un ajutor doar în cultivarea și dezvoltarea identității culturale a elevilor romi, ci și în integrarea cu o mai mare ușurință în învățământul de masă. De asemenea, accesul cât mai timpuriu la educație este esențial în lupta împotriva sărăciei și excluderii. Când apare întrebarea „De ce să învăț limba romani?” printre elevi, Slate le explică ce oportunități pot avea pe piața muncii; că pot folosi limba la scriere și la traduceri. Și le povestește despre bursele și locurile speciale pentru copiii romi. Însă pentru a merge mai departe au nevoie de susținerea familiei. În încercarea de a preveni absenteismul și abandonul școlar, Slate merge deseori să discute cu părinții și bunicii din comunitate, pentru a-i face să înțeleagă importanța educației în viața copiilor. Crede că ar fi mai eficient dacă autoritățile ar reuși să comunice direct cu oamenii din mediul rural. Soluțiile și oportunitățile „nu sunt suficient de bine comunicate tuturor comunităților”, crede Slate. Iar dacă la orașe există surse din care familiile se pot informa sau pot afla despre posibilitățile oferite de educație, în zonele rurale situația este diferită.
Pe finalul lecției de la clasa a treia, Slate începe să scrie pe tablă un exercițiu. Înainte de a explica exact cum trebuie rezolvat, elevii sunt deja cu mâinile pe sus, dornici să răspundă. În zarva provocată de entuziasmul copiilor abia se aude soneria care anunță finalul orei. „Eu nu vreau autoritate asupra copiilor, eu vreau să fie un respect reciproc și atunci când le spun să facem ceva, ei să facă, iar când îmi cer mie ceva, eu să fac”, spune Slate când alți profesori îi reproșează gălăgia de la orele ei. Când profesoara se pregătește să iasă din clasă, se aude dintre bănci: „Mai vreaaaau!”.
