Elisabeta Păcuraru (43 de ani), învățătoare la Școala Gimnazială din Eșelnița, județul Mehedinți, și-a dorit de mic copil să predea. Își amintește că se juca cu păpușile în curtea casei părintești și încerca să facă pe învățătoarea. „Le explicam păpușilor cum era cu adunările și scăderile, făceam cu ele orele de muzică. Le explicam apoi colegilor care nu prea știau să-și facă temele”, povestește Elisabeta.
A absolvit liceul pedagogic din Drobeta-Turnu Severin, iar la 19 ani obținea prin concurs postul de învățătoare în satul natal. Ulterior, a urmat un colegiu universitar ca să devină institutor de limba franceză (învățător cu studii superioare pentru clasele I-IV). După ce s-a căsătorit, s-a mutat la București, unde a lucrat un an tot ca învățătoare, iar în 2008 a emigrat în Canada.
A luat-o practic de la zero cu învățarea limbii engleze și a predat într-o grădiniță privată. S-ar fi putut stabili definitiv acolo, dar dorul de satul natal nu i-a dat pace, iar după un an a revenit în țară. „Am suferit foarte mult după România și după activitățile și proiectele mele”, ne mărturisește învățătoarea. Așa că după un an s-a întors în țară. S-a înscris la Facultatea de Litere și Științele Educației din Drobeta-Turnu Severin pentru a-și completa studiile, având acum triplă specializare: educator, învățător și profesor pentru învățământul primar.
Școala după școală din vestiar
Pentru că simțea că poate face mai mult, în 2015 a obținut finanțare de la Fundația Vodafone România ca să construiască un centru Școală după școală. A reușit prin Asociația Comunității Eșelnița Cazanele Dunării, din care face parte din 2005 ca membru fondator, alături de alți 14 profesori și învățătoare. Cu banii obținuți, membrii asociației și alți voluntari din sat au înființat Centrul Școală după școală într-un vestiar renovat al unui stadion de fotbal.
Copiii aveau asigurată o masă caldă la prânz, iar 17 învățători și profesori au ajutat 14 elevi de clasele I-IV să recupereze materia, la care se adaugă alți 14 elevi de gimnaziu, care nu se descurcau singuri cu temele. Le predau română, matematică și geografie și chiar și teatru. „Erau copii în clasa a IV-a care nu știau să citească, nu cunoșteau literele. Am avut și un atelier de împletit păpuși cu o păpușăreasă din comunitatea cehă. Aveam un elev repetent de doi ani, dar era foarte talentat la teatru. Am făcut teatru cu elevii ca să le dezvolte creativitatea și să fie cu adevărat ei, fără să se identifice și să fie identificați cu notele de la clasă”, explică învățătoarea.
Rezultatele vorbesc de la sine: 11 elevi din ciclul primar au avansat foarte mult cu scrisul și cititul și toți cei 14 copii din clasele V-VIII au promovat clasa. Când au finanțare, se ocupă de diverse proiecte educaționale. Au făcut împreună cu elevi voluntari și o campanie de sterilizare a animalelor fără stăpân din sat, dar și din Orșova sau Drobeta-Turnu Severin.
Copilul aproape orb care desenează ca un înger
Mulți copii și-au descoperit pasiunile la școala după școală. Unii desenau în cărbune de parcă ar fi studiat ani de zile. „Pornea ceva din ei, era ceva nativ. Se simțeau liberi când desenau”, spune Elisabeta Păcuraru.
Își amintește de cazul unui copil, care suferea de o boală degenerativă și avea afectată vederea în proporție de 80%. Era o afecțiune moștenită din familie, ce duce finalmente la orbire. Din acest motiv, se baza foarte mult pe memorie pentru ce se preda la clasă și aproape deloc pe vedere. Nu se remarcase cu nimic deosebit, era introvertit și cumva rebel pentru că se simțea marginalizat. Totul până când învățătoarea i-a dat la școala de vară un set de creioane în cărbune, iar rezultatele au fost de-a dreptul uimitoare. „Desena extraordinar din imaginație. De pildă, a făcut pământul întors și clepsidre care dădeau timpul înapoi. Din păcate, în clasa a VIII-a a renunțat la școală”, povestește cu tristețe învățătoarea. Și asta pentru că nu i s-au asigurat condiții speciale ca să dea capacitatea, așa cum ar fi fost normal să se întâmple.
La română, a primit foi ca și ceilalți elevi, deși nu vedea aproape deloc subiectele, și a scris cu litere foarte mari cât a putut. La matematică nu a mai scris nimic pentru că nu a putut descifra subiectele. „Mi s-a părut că a simțit un mare eșec. A fost pus în fața unei evaluări pentru care nu a fost pregătit. În mediul rural nu sunt specialiști pentru astfel de cazuri”, remarcă Elisabeta Păcuraru.
Cum a rezolvat problema etniei la clasă
Jumătate dintre cei 20 de copii din clasa unde predă sunt de etnie romă. Părinții copiilor români și chiar unii dintre părinții copiilor romi i-au reproșat modul în care micuții erau așezați în bănci. „Mi-au spus: «știți, fata mea nu poate să stea în bancă cu acel copil pentru că poate are păduchi». Le-am spus atunci că nu se discută criteriile de așezare în bănci în funcție de ce vor copiii sau părinții. I-am așezat în așa fel încât să îmi pot ține orele așa cum trebuie, iar pe copii să-i ajute în procesul de învățare”, spune învățătoarea.
Învățătoarea și colegii săi care s-au oferit voluntari au mers pe străzile dintre casele romilor și le-au vorbit părinților și bunicilor despre programul de recuperare, ca să îi convingă să își lase copiii și nepoții la aceste activități extrașcolare și să nu-i țină acasă, așa cum obișnuiau să o facă.
„Am mers în comunitate ca să mă și ajute ca voluntari, nu doar să-și lase copiii la centrul de recuperare. I-am atras apoi și cu atelierele stradale pe care le-am organizat. A fost o nebunie. Până la urmă și părinții s-au prins în jocurile noastre”, își amintește învățătoarea. Anul următor, chiar elevii au fost mentori pentru colegii lor și au făcut lecții cu cei pe care nu avea cine să-i ajute din familie.
Ideea de aur de la ora de istorie
Încă din primii ani la catedră și-a pregătit singură materialele didactice. Rămânea până seara la școală ca să decupeze și să facă planșe cu litere sau fluturași. A înțeles de atunci că e nevoie să adapteze metodele tradiționale de predare la nevoile elevilor, astfel încât să le mențină vie atenția la ore.
De pildă, la istorie lucra o schemă logică și le cerea elevilor să găsească ideea de aur într-un anumit fragment pe care îl citeau, astfel încât să sintetizeze cât mai bine esența a ceea ce aveau de reținut. Acum face rime și colaje cu copiii mergând pe aceeași idee de aur. „Este metoda cvintetului. Copilul are cinci rânduri, iar pe fiecare din acestea trebuie să realizeze o anumită cerință. Pe primul rând trebuie să identifice o stare emoțională a fragmentului pe care îl studiază, pe rândul al doilea trebuie să spună două cuvinte care să definească acțiunea, pe al treilea rând vorbesc despre niște însușiri ale textului. Se joacă apoi cu aceste cuvinte ca să facă rime”, explică învățătoarea.
Lucrează foarte mult cu copiii în echipe pentru a le dezvolta spiritul de echipă și a-i învăța să comunice mai bine. Unii trebuie, de pildă, să găsească toate însușirile unui personaj, iar alții trebuie să identifice locul unde se întâmplă acțiunea. La final, fiecare echipă schimbă informații cu celelalte echipe și află dacă a greșit undeva.
„Învățarea începe atunci când copiii își dau seama dacă au făcut corect un anumit lucru, cum l-au făcut așa, iar dacă au greșit, care este motivul pentru care au făcut asta”, spune Elisabeta Păcuraru. Copiii învață astfel că nu au ascultat lecția cu atenție, nu și-au distribuit foarte clar sarcinile în echipă sau nu au respectat ce li s-a cerut. De asemenea, conștientizează gradual cât de important este timpul la un examen, cât de mult prind când ascultă lecția sau când repetă noțiunile învățate.
Învățarea din spatele învățării
Învățătoarea pune accentul pe înțelegerea noțiunilor pe care le predă, astfel încât învățarea să nu fie mecanică. „Răspund la ore doar doi, trei mai buni, iar ceilalți ascultă. Se trece mai departe fără ca majoritatea elevilor să înțeleagă. Copiii trebuie să găsească ei sensul a ceea ce învață. De pildă, le este foarte greu să vorbească despre emoții, să exprime asta în cuvinte. Nu știu să explice de ce le place ceva, cum ar fi o poezie, sau ce părere au despre un anumit personaj”, spune învățătoarea.
«Păi, e bun». Ce înseamnă că este bun? «Face lucruri bune». Ce sunt lucrurile bune? Așa trebuie conduși, pas cu pas, pentru că nu au gândirea critică dezvoltată. Pentru noi pare banal, dar pentru ei este un efort mare să găsească cuvintele pentru aceste lucruri pe care le spun.
La științe folosește tabla digitală pentru a le explica diverse noțiuni. Cel mai adesea le pune mici filmulețe pentru a le explica, de pildă, cum evoluează viața dintr-un embrion uman, dintr-un bob de fasole sau de cactus.
„Trebui să îi seduci prin ceea ce predai. E nevoie ca prin întrebări și provocări să-i duci din ceea ce știu ei către ceea ce vrei să îi înveți, iar lor să li se pară că a fost foarte ușor. Mulți profesori dictează lecția, dar copiii nu învață nimic. Au pierdut timpul scriind ce li s-a predat, când puteau și ei să citească”, dă un exemplu de „așa nu”.
„Lecțiile pot fi învățate când elevii le parcurg logic, cu întrebări și ridicarea a diverse probleme. Nu mai spun că de la o lecție la română poți să ajungi la reactoare nucleare, deci predarea trebuie să fie și interdisciplinară”, explică Elisabeta Păcuraru. La final, după ce a încheiat predarea, scrie ideile principale pe tablă, copiii le notează, iar ulterior le vine foarte ușor să își reamintească ce au discutat la clasă.
Cum să înveți matematică cu broscuțe și frunze de lotus
Învățarea prin joacă este o altă metodă a învățătoarei. A împânzit, de pildă, podeaua clasei cu plăci aduse de la o fabrică de jucării din lemn, ce simbolizează frunzele de lotus. Micuții sar din frunză în frunză, fără să omită vreuna. Apoi încep să sară din doi în doi și așa învăță să facă adunări și scăderi la matematică. „Se și joacă, râd, mai cad de pe plăcuțe și se distrează și mai tare și învață. Se susțin astfel unii pe ceilalți”, spune învățătoarea.
La română, copiii decupează literele, iar apoi se caută prin clasă ca să își găsească colegul sau colegii, cu ale căror litere formează un cuvânt. Dacă nu știu sau nu înțeleg anumite litere, primesc ajutor de pe pereții clasei, unde sunt afișate toate literele și câte un obiect ca să poată fi identificate ușor. „Se joacă vorbind despre numere, litere și silabe. Învață fără să își dea seama că învață. Asta este ideea”, explică Elisabeta Păcuraru.
Tabla înmulțirii pe circuitul de formula unu
O altă metodă nonformală cu mare trecere la copiii este jocul de formula unu, prin care micuții învață tabla înmulțirii. În timp ce rulează cu o mașină pe circuit, primesc întrebări cu mai multe variante de răspuns, iar la finalul cursei primesc punctajul și întrebările pe care le-au greșit.
În curbe, întrebările sunt întotdeauna mai grele, ca și manevrele pe care trebuie să le facă cu mașinile. „Nu am văzut copii care să vrea atât de mult să facă tabla înmulțirii. Le place foarte mult jocul”, remarcă învățătoarea. Un alt joc pe care îl folosește este cel al unui pinguin care trebuie să sară din ghețar în ghețar. Dacă nu dau răspunsul corect, pinguinul cade, evident, în apă.
A învățat angajații din primării și muzee să scrie proiecte europene
În 2009, la scurt timp după ce s-a întors în România, s-a alăturat Agenției Naționale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale, care se ocupă printre altele și de programul Erasmus+. Făcuse un curs de formator, iar între 2010 și 2015 a fost trainer pentru voluntarii din ONG-uri de educație și de mediu, angajați din muzee și primării, pe care i-a învățat să scrie proiecte europene pentru tineri. În timpul săptămânii era învățătoare, iar în weekenduri ținea cursuri ca formator în diverse localități din țară. I-a integrat în proiectul său și pe mai mulți elevi din Eșelnița și a călătorit cu ei în mai multe țări pentru schimburi internaționale de experiență.
Pentru toată dedicarea sa, a fost desemnată profesor Merito în 2019.
