A absolvit Facultatea de Drept din București, iar de 20 de ani lucrează în presă. A scris pentru mai multe ziare din Galați, a fost redactor-șef la un post local de televiziune, a lucrat mai bine de 8 ani pentru Adevărul, iar acum este reporter la Libertatea. Scrie cu preponderență pe justiție, dar în ultimii ani s-a reinventat, abordând și domeniul educației. Face cunoscute poveștile dascălilor care inspiră și ale oamenilor care schimbă România în bine.
Pe vremea când eram noi liceeni, nu exista așa ceva. Elevii nu erau implicați deloc în procesul decizional educațional, nici măcar în calitate de consultanți (poate doar responsabilii UTC – UTC de la Uniunea Tineretului Comunist). Îmi amintesc că prima acțiune a elevilor, de amploare, la care am participat, a fost în clasa a X-a, la câteva luni după Revoluția din 1989, un marș de protest prin care se cerea desființarea treptei a doua (examen care se susținea între clasa a X-a și a XI-a).
Ar fi mai bine să nu existe nicio restricție și părinții să poată alege ce școală vor, dacă tot nu pot fi cu adevărat obligați să dea copiii la școala de cartier? Sau ar trebui verificate adresele și puși să se înscrie la școala de care aparțin?
Poveștile. Poveștile le plac în egală măsură celor mici și celor mari. Vindecă, educă, motivează. Ce e, în fond, altceva, întreaga istorie, întreaga lume, în existența ei diacronică, decât o narațiune? Nimic nu există în afara unei narațiuni, iar poveștile, în formele pe care le-a consacrat teoria literară, fie ca povestiri, basme, parabole sau legende, fie în altele, corelative, sunt narațiuni paideutice, ne învață cum să trăim, cum să alegem binele de rău, pe ce să punem preț și de ce să ne ferim.
© 2026 BRD Groupe Société Générale, toate drepturile rezervate.
Școala9 este un proiect susținut de BRD GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE.