30 octombrie 2026. Piazza Mancini. 8:30 AM
Ajung în zona statuii stabilită punct de întâlnire pentru protestatari. Deja începe freamătul general, nucleul e acolo: studenți cu megafoane, cocoțați pe soclul statuii lui Giacomo. Se aude „blocchiamio tutto!” pe mai multe voci. Ale studenților. Ale Uniunii Sindicale de Bază (USB). Tinerii țin pancarte cu „less Meloni, more Peroni” și alte asemenea. Două fete costumate în spiderman se urcă mai departe pe statuie și prind în chingi pânze pictate cu mesaje în aceeași cheie: „con le buone non cambi le cose” („cu binele nu schimbi lucrurile”).
Pe străduțele vecine, toată lumea are capetele întinse peste pervaz sau se mai trezesc pe gânduri în mijlocul trotuarelor, privind ba în gol, ba către mulțime. Totul e haotic, hectic și la nivel sonor: sirenele carabinierilor și instrucțiuni de supraveghere date prin stație.
Un domn trece prin mulțime cu fluiere de vânzare, 2 euro bucata. Suflă deja într-unul fără oprire, să arate calitatea mărfii. Cum întorc capul, un bătrânel cu o sacoșă-cărucior are-n plan să-și vândă micile steaguri palestiniene, dar cere cam mult pe ele și lumea își vede de drum.
Fascinantă organizarea asta tacită: fiecare comunitate, mișcare, subgrup s-a strâns într-un loc anume din piața publică. Au campat și, pe urmă, părea că acolo e locul lor, de când lumea. `ncepea să se simtă neliniștea aia din zilele de târg. Pe colț, în cel mai îndepărtat loc de statuie, dar încă pe macadamul pieței: comuniștii. Cu măsuța lor, cu lista de semnături, cărți despre Troțki și Lenin, Manifestul, dar și propriul cotidian. Flyere printate cu dezideratul propriu: salarii mai mari pentru muncitori, condiții mai bune pentru studenți. În spatele lor fluturau steagurile celor de la Potere al Popolo, cu sloganul lăsat în seama unor toboșari costumați în Pulcinella (personaj din Commedia dell'arte, arhetipul slugii deștepte și cu umor). Mai în dreapta, deja pe stradă, se aranjau în spatele unei furgonete cu bass puternic lavoratori și lavoratrici, din partea USB.
Ora 9.
Încep să se strângă în pâlcuri și steagurile palestiniene mari. Cu propriile lozinci, precum: Al posto di fare bombe, fatevi uno Jagerbomb (În loc de făcut bombe, faceți-vă un Jagerbomb - cocktail.).
Și Gen Z, colective studențești universitare de la L`Orientale și Federico II (atât studenți, cât și docenti). Umbrela nemulțumirilor în mare era aceeași pentru toți, însă felul în care-și ocupau locurile fiecare sub ea îmi dădea de gândit.
Câteva fumigene roșii dau un gravitas aparte situației. Tineri urcați pe stațiile de autobuz scandează: Tout le monde deteste la police! (Toată lumea urăște poliția!)
Mi-am adus aminte imediat de scările de la Teatrul Național București, unde se mai fac proteste, dar întotdeauna vine cineva care are câte-o pancartă pentru orice, de la Basarabia e România la Jos cu sataniștii care ne conduc, pe alese, ca manelele, ceva să placă la toată lumea.
Totuși, ca infrastructură organizațională, cel de acum din Napoli a purtat cu el o vervă destul de ușor de confundat cu bucuria. Sau poate chiar să fi fost bucurie? Tinerii își dădeau întâlnire, se luau în brațe, porneau mai departe în marșuri împreună. Bineînțeles, o dubiță galbenă în fața coloanei asigura coloana sonoră: muzică italiană, comercială, dar cu mesaj centrat pe carovita.
Un băiat uscățiv, dar stilat, Bruno, mi-a povestit pentru ce luptă. După care m-a întrebat dacă n-aș vrea să mă semnez la el pe listă, la comuniști. M-am dizolvat mai departe în mulțime ca fumul roșu care se-ntețea în jurul nostru.
Magazinele și terasele nu s-au închis (cu excepția celor din Galeria Garibaldi, la demisol, unde nici măcar nu a fost deschis grilajul în ziua cu pricina). Patronii de afaceri micuțe din piața gării erau în pragurile ușilor propriilor afaceri, cu gâturile-ntinse pe-afară, cum e obiceiul, desigur, dar mai ales acum. Cel mai mult se temeau, am observat, vânzătorii cu tarabe stradale. Și-au acoperit husele de telefoane, hainele și borsetele și au rămas pe lângă obiectul muncii, vigilenți la protestatarii care stăteau prea mult într-un loc. Păreau c-așteaptă, dar în același timp făceau pași în plus.
Marșul s-a desfășurat pe secțiuni (fiecare mișcare cu grupul ei de referință), spre Corso Umberto I și mai departe, spre prefectură.
Am văzut și oameni senini, cu mâini tocite și ochi scânteietori, care trăgeau după ei cărucioare cu apă la jumate, pe care o împărțeau împrejur. Alții care făceau la fel cu sfogliatelle și croissante. Până și carabinierii au primit produse de patiserie napoletane, semn că luptele reale se duceau în altă parte.
Am luat legătura cu doi dintre profesorii mei de la Federico II, Departamentul de Științe Sociale, pentru a contextualiza mai bine situația. Michele Martini, cercetător în sociologia proceselor culturale și de comunicare, pentru perspectiva sociologică a fenomenului și Michelangelo Vercesi, specializat în științe politice, pentru a acoperi și latura politică din spate.
Înainte să intrăm în mecanica protestelor și pe potențiale alternative contextul:
„Moving abroad for dummies”
1 octombrie, un ghiozdan și o valiză de cală. Cu-atâta m-am mutat în sudul Italiei, în Napoli. Am intrat aici la un Joint Master pe Societate Digitală, Cetățenie Globală & alte câteva specialități cuprinse-n acronim. (Acum că pun pe hârtie ce studiez, însăși esența acestui material mi se pare de-un contrast absurd cu realitatea locului, în sens analog.)
La Federico II cea mai veche universitate de stat, seculară și în continuă activitate din lume (fondată în 1224), masterul e împărțit într-un consorțiu în care mai sunt incluse Universitatea Palacky din Olomuc, Cehia și Universitatea din Innsbruck, Austria. Dar am ales Italia, gândindu-mă, culmea, cumva între util și plăcut, la costuri, calitatea vieții, potențialul turistic și experiență așa, grosso modo, că am omis intenționat indicele de siguranță, traficul asiduu, poluarea, mizeria care-mpânzește multe zone din oraș, firesc. Am mers ghidat de stereotipurile bune. După amintirile însorite-mpărțite între vacanțe și escale (în care-i de la sine-nțeles că suntem mult mai senini și idealiști). După saga Elenei Ferrante, care are efectul ăsta: te face să te-ndrăgostești de la distanță de oraș. Ne-au repartizat după nota de la admitere.
Înainte să mă stabilesc, am stat câteva zile-n Pompei la un prieten, care m-a pus în gardă cu căutatul de camere: e greu dacă nu ești prezent fizic, proprietarii cred că sunt scam-uri când vorbește cineva pentru tine. Multe spații nu sunt ce pretind, în termeni de curățenie, raport calitate-preț, trebuie mers și văzut în prealabil, cel mai bine. O perioadă de „sacrificiu”, cu Airbnb și-apoi multiple vizionări programate. Anumite zone pot justifica prețuri crescute, dar, în egală măsură, Centrul Istoric are și cele mai multe clădiri vechi, cu stanze rămase vacante. Mi-a spus că-mi trebuie ceva noroc să găsesc așa din scurt, el s-a uitat pentru mine, a sunat etc. Și în aproape două luni de zile, a fost sunat înapoi de extrem de puține ori. Mi-am făcut cont pe Idealista, una dintre platformele populare în Italia, Spania etc. Și chiar am avut noroc. Un proprietar a răspuns instant. În două zile m-am și mutat într-o cameră în Centro Storico.
Fronturi și cauze: realități sociale-mpletite à la Murakami
1. Toți pentru unul și unul pentru… situația spațiilor locative!
Situația protestelor din Italia-mi era oarecum difuză. Dar, în cam aceeași perioadă, văzusem că tocmai Idealista (apropo!) raporta o dublare a prețului chiriilor în ultimul deceniu și o majorare cu 90% a prețului de vânzare pentru locuințe. Primul val de nemulțumiri în Spania a crescut exponențial, conform Al Jazeera, odată cu evacuarea unei bătrâne de 87 de ani din casa ei din Madrid (transmisă la televizor). În 3 octombrie la protestele organizate în Madrid, guvernul a raportat o mobilizare de aproximativ 70.000 de persoane în stradă. Pe 11 noiembrie a fost anunțată o grevă generală în ce privește locuințele. Pedro Sánchez a anunțat deja o rundă de alegeri anticipate pentru finalul aceleiași luni. O pseudo-victorie luată ca referință și de protestatarii italieni, laolaltă cu aspectele privitoare la educație.
Așadar, costul vieții, precaritatea, inflația, problemele de natură economică generală au condus la mobilizări și proteste pe acest front. Lucru practicat și în sudul Italiei, doar că aici explică doar o treime din conflicte.
2. Toți pentru unul și unul pentru… costurile carburanților!
O a doua treime a conflictelor vine dinspre lavoratori & lavoratrici, nemulțumirile aici sunt legate de salarii raportate la inflație, de costurile ridicate ale vieții, prețurile explodate la carburant. Acest pilon al protestelor duce și la greve programate pe liniile de transport, blocade ale distribuitorilor din industria alimentară, care rezultă într-o criză a aprovizionării, întârzieri, materie primă precară care trebuie aruncată fiindcă se degradează etc.
Mi s-a părut de necrezut că, peste noapte, magazinele în care intram în general să-mi iau fructe/legume/carne/lapte (deci alimente de bază, nicidecum chestii sofisticate) aveau acum rafturile complet goale, iar angajații se comportau de parcă nimic nu se întâmplase. Știu că am sunat acasă, aveam un sentiment general cam ca cel pe care îl aveam la începutul pandemiei, când bâjbâiam fără să-nțeleg ce se petrece. Mama mi-a zis să m-apuc și eu să-mi fac provizii, cine știe. Am râs. În Napoli dimineața se organizează comercianții în diferite „piețe centrale”, am început să merg acolo. Cozile erau mai mari, unii implementaseră sisteme cu bonuri de ordine, dar lucrurile funcționau. Sub semnul unei adaptări generale și, cumva, cu o grijă mai mare în ce privește viitorul.
Am luat ca referință protestele anilor ‘60-‘70, transfigurate literar de Elena Ferrante. Diferența față de prezent, după cum susțin împreună Michelangelo Vercesi și Michele Martini, este că atunci exista un deziderat politic (tradus ca dorință de a reconfigura societatea).
„În 2026, unde suntem acum, mișcările ideologice au declinat. Actualele mișcări se organizează strict pe ceea ce le lipsește. Și duc lipsă de un actor politic care poate canaliza cererile unui tip de protest, să le ducă în fața unui partid politic. De asta protestele actuale nu se vor traduce în voturi, nu se poate coordona la fel de bine ceva ce nu a fost încă politizat.” - Michelangelo Vercesi
Din perspectivă socială, Martini traduce situația protestatarilor ca: „dacă ne comportăm bine, asta e ceea ce ne oferiți? Nu vrem asta.” Așa se dizolvă promisiunile unui stil de viață care pentru mulți nu s-a adeverit.
Și-n toată agitația piețelor și străduțelor, mintea ți-e îmbuibată cu atât de multe sloganuri deodată-ncât dac-ai venit debusolat, pleci la fel, iar dac-ai venit țintă pe un deziderat, îți vor fi martori aceia care nu-l au deja pe al lor, diferit. Singurul element sistematic (și sistemic) din seria adunărilor este fixarea în sine a datei, a orei și a locului. Apoi, prin urechea stângă îți intră „jos Meloni”, pe dreapta îți iese „mai puțini bani pentru armament, mai mulți pentru muncitori” etc. Dar unde e specificitatea într-o mare atât de laxă de cerințe?
„Faptul că sprijinul pentru guvern crește poate fi o reacție la protestele actuale. Pe de o parte, susținătorii partidelor de la guvernare reacționează într-un fel, iar pe de altă parte, protestatarii nu sunt mobilizați electoral, deci nu sunt înclinați să voteze pentru o alternativă. E un moment care nu se traduce în sprijin politic. Șoferii de tir au protestat pentru un motiv foarte specific, au primit banii. Dar dacă discursul devine răspândit și oamenii încep să creadă despre creșterea costului vieții că depinde de politicile guvernului, atunci s-ar putea schimba lucrurile.” - Michelangelo Vercesi
M-am întâlnit în piață, la început, cu un coleg de la master, cu un an mai mare. L-am întrebat care e poziția lui clară în cadrul protestului?
„Sunt multe probleme în Italia, în special în sud. Ies în stradă să spun că-mi doresc o nouă societate, dar nu construită pe capitalism, ci pe oameni. Ceva nou.”
Am vorbit și acasă, în România, cu Aurelian Giugăl, doctor în Științe Politice, pentru o perspectivă distinctă asupra fenomenului (și ca să văd cum s-ar putea grefa amploarea situației globale actuale pe România, una dintre stațiile în care a oprit metroul discuției noastre, n-aș spune chiar „capăt de linie”).
El atrage atenția asupra unui clivaj istoric: Mezzogiorno (sudul Italiei, inclusiv Sicilia și Sardinia) în comparație cu nordul Italiei>
„Dintotdeauna sudul a fost mai subdezvoltat economic, furnizor de materie primă și de migranți pentru nord, unde erau concentrate marile activități industriale. Dacă ne uităm pe graficele prezentate de de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică OCDE, pe care le folosim și la școală, observăm cum între clasele și categoriile sociale există diferențe profunde. Pe fondul hiperconcentrării capitalului în câteva zone geografice și în câteva straturi de populație de la vârf, apar frustrările economice: crește prețul chiriilor, al locuințelor.”
3. Toți pentru unul și unul pentru… educație!
Franța a fost scânteia în ceea ce privește protestele pentru educație. La finalul lunii septembrie, un liceu al unui cartier defavorizat din Paris a devenit referința pentru valul subsecvent de plângeri, tot conform Al Jazeera: lipsa profesorilor, calitatea îndoielnică a educației. Cererile sunt fundamentate tot economic: mai mulți bani pentru educație, renovări necesare, mai puține ore de curs.
Citește o corespondență din Paris pentru Școala9 aici.
Milano, după reprezentarea generală în media, a devenit epicentrul național al protestelor pe educație. 16 octombrie a devenit „No Meloni Day” (nume care a mai fost utilizat anterior). Principalele cereri privesc recondiționarea clădirilor, rezolvarea problemei subfinanțării. Prin „Decreto Scuola”, elevii se opun reformei liceelor tehnice și profesionale* și cer plafonarea chiriilor.
Reforma 4+2, sau Valditara propune reducerea duratei învățământului liceal tehnic de la 5 la 4 ani, urmat de o specializare opțională de 2 ani în cadrul Academiilor ITS. Elevii susțin că un parcurs de doar 4 ani oferă un timp insuficient pentru asimilarea cunoștințelor fundamentale. Totodată, reforma creează o „zonă de flexibilitate” în programă (aproximativ 30%), permițând managerilor și experților din companii să predea direct la clase. Elevii denunță faptul că școala devine o „fabrică de asamblare” care pregătește mână de lucru ieftină și strict specializată pentru piața locală, în loc să formeze cetățeni cu gândire critică.
Tot în cadrul protestelor de la Milano, peste 3.000 de elevi au mărșăluit pe 16 octombrie împotriva plafonului de elevi străini pe clasă. Organizatorii din alte orașe l-au numit parte a unei scuola caserma (școală cazarmă).
Avem situația genezei multiple a conflictelor care se-ntâmplă simultan în sud. Vorbim despre proteste independente, descentralizate? Sau avem în față aceeași himeră, cu mai multe capete?
La sud d’Italie, la vest de soare...
„Nu trăim în lumi separate, ca să spunem că e doar o criză a transportatorilor sau o criză a școlii. Vezi și tu care e tendința în școli și spitale: privatizarea, un spațiu public tot mai puțin finanțat, inclusiv în România. Se taie de la spitale, și dacă te uiți în sistem, la bază, te confrunți cu realitatea din teren. Cei mai mulți dintre cei care vorbesc despre asta nu au o legătură directă: fie au trecut de mult prin școli, fie sunt în școli bune, unde nu îi afectează.Toate sunt legate, pentru că trăim într-un sistem care se numește capitalism, cu anumite politici publice care duc în această direcție. Nu contează că ești transportator, profesor sau student: te confrunți cu aceleași probleme macro.” - Aurelian Giugăl
Aici, sociologul Martini nuanțează discuția pentru Italia. El susține că greva șoferilor de tir nu a fost o simplă acțiune simbolică, ci o demonstrație de putere infrastructurală reală.
„Șoferii au oprit infrastructura, iar când sectorul lor se oprește, toate celelalte sectoare economice și industriale sunt afectate. Tocmai, au avut acea putere de negociere pentru că controlează transportul și logistica.
În schimb, studenții nu au aceeași pârghie infrastructurală. Dacă guvernul aplică tactica de a aștepta și de a nu reacționa, protestatarii fără pârghie infrastructurală își pierd treptat avântul. Oamenii obosesc, atenția presei scade, iar mișcarea se dizolvă treptat, cu excepția cazului în care apar șocuri externe continue, cum ar fi creșterea prețurilor la energie etc.” - Michele Martini
În stradă, mai degrabă așa stau lucrurile. Ca nivel de presiune, protestul și marșul de față au fost, pentru mine, o frescă a unei încercări de obișnuire cu situația. Cum ziceam, starea generală cu care am și rămas, paradoxal, era un soi de bucurie. Oamenii se simțeau uniți (pentru că prietenii, colegii, cunoscuții lor erau acolo). Firește, lucrurile divagau în discuții colocviale. Am văzut la un moment dat cum unul dintre studenții dintr-un grup mai compact a pasat megafonul unei fete foarte timorate. Ea îi spusese unei prietene înainte c-ar fi tare să zică și ea ceva la megafon, dar îi e rușine. Așa că prietena a aranjat pentru ea să i se dea megafonul. L-a apucat cu ambele mâini, s-a îmbujorat complet, fierbea. Cu răsuflarea tăiată, aproape răgușit, fără vlagă, a apucat să arunce în portavoce „fanculo il governo” („rahat Guvernul!”, ar fi tradus Margareta Nistor). După care, cum se întâmplă, cineva a preluat sloganul și l-a zis cu mai mare încredere. Pe urmă, le-am auzit iar pe fete vorbind: „fanculo il governo... pe bune? La ce te gândeai?”, i-a zis prietena ei, ca și cum nu ar fi suficient de bun. „Nu știu, la nimic.”
M-am uitat la formele în care tinerii și-au însușit partea lor în protestul de față: pancarte creative, cu mesaje care mai de care mai inspirate și mai witty, muzică, sloganuri, bannere mari. Tot ei sunt cei care s-au costumat în tot felul de supereroi și au „revendicat” locuri (vezi vârful statuii Mancini) de unde cei mai „bătrâni” le-ar fi spus „să se dea jos”. Am făcut câteva filmulețe în îmbulzeală, cu studenți care se-nvârt în coșuri metalice de la supermarket, împinși de prieteni, prin fumul roșiatic. Chiar și la o primă vedere, dacă ar fi să compari pancartele lor cu cele ale profesorilor (docenti), diferența e de la cer la pământ.
Ba chiar și în rândul muncitorilor am văzut o apetență pentru culoare, acest galben-portocaliu dominant, foarte cald, foarte vizibil din orice punct al marșului ulterior. Cumva, doar în cazul profesorilor am chicotit puțin. Erau, de bună seamă, cei mai eleganți, cei mai prezentabili. Dar pancartele printate de ei imitau întrucâtva infrastructura aia obosită a site-urilor secretariatelor de instituții publice. Cel mult un helvetica sans serif albastru pe un fundal alb. Sigur, mesajele erau bune, orbitau tot în jurul acestor suprateme, dar nu prea au avut tracțiune, păleau în fața celorlalte grupuri de protestatari. Poate doar să se fi ocupat cineva izolat de doleanțele lor.
ntr-o notă realist-pesimistă, observația lui Martini surprinde, de fapt, care este ciclul de viață al protestelor. Totuși, continuă el, în ultimii 3-4 ani, am observat că aceste procese au atras categorii de populație care nu au mai protestat niciodată. Se creează o formă de cultură protestatară informală.
Un exemplu adus în discuție tot de analistul social e mișcarea Occupy Wall Street (1% din populație înglobează cât averea celorlalți 99%). A fost o mișcare uriașă, dar una dintre marile sale probleme a fost imposibilitatea de a stabili o cerință unică și clară. Când organizatorii discutau, nu puteau formula cu precizie primul obiectiv concret. Acest lucru a dus în cele din urmă la dizolvarea mișcării. Cam asta, continuă Martini, ar fi extrem de util pentru studenți (in extenso, pentru orice protestatar în sine), ca exercițiu democratic: specificitatea lucrurilor care se vor a fi revendicate. De exemplu, dacă studenții ar cere finanțare specifică pentru inspectarea și repararea clădirilor școlare nesigure, ar fi o cerință concretă și realizabilă. Guvernul ar putea fi forțat să aloce fonduri, iar mișcarea ar obține un rezultat tangibil, spune Martini.
Combinări de carburant luate câte educație...
Am trăit pe pielea mea un exemplu al interstițialității protestelor: Universitatea Federico II ne-a anunțat, la nici o săptămână de la începerea cursurilor, că rectorul a dat o dispoziție de mutare a activității academice în online până la stabilizarea situației economice. Motivul invocat: dat fiind că instituția numără peste 80.000 de studenți, a spus că nu vrea să-i dezavantajeze pe cei care nu pot ajunge la facultate și că vrea să limiteze greutățile personalului. Rațiunea e una economică, dar e o consecință directă a prețului carburantului. Și, în ce mă privește, la un master de Societate Digitală, pot spune că e un lucru legitim, acceptabil, cât de cât. Dar trecerea asta (în special fără un parametru clar de final) venea și cu o încărcătură bizară prin asociere cu (din nou) pandemia care ne-a resetat nu doar ceasurile, cât și busolele academice. Au rămas în format fizic: susținerile de licență; examenele programate, unde condițiile au permis; laboratoarele și stagiile au fost lăsate la decizia rectorului. Studenții care nu s-au putut deplasa vor avea parte de sesiuni extraordinare de recuperare a examenelor.
Un studiu din 2023 din Scientific Reports, pe datele unei universități italiene, a găsit că trecerea bruscă la online a afectat performanța, efect compensat parțial de schimbarea formatului examenelor, lucru care slăbește și nivelul de încredere pe care îl transmite o diplomă.
Dispoziția rectorului a fost ridicată la o săptămână distanță, iar activitatea didactică a rămas așa cum a fost gândită pentru infrastructura fizică, cu acest mic ocol în Online-ia, noul tărâm al făgăduinței al Evului Media. Sau cea mai la îndemâna-pe-mouse soluție când realitatea devine prea copleșitoare.
Pe-un picior de plai... pun piciorul în prag?
L-am întrebat pe Aurelian Giugăl dacă s-ar preconiza genul ăsta de mișcări/proteste studențești și în România, având în vedere că acum, în spațiul UE (dar nu exclusiv), există un soi de solidarizare, înțeleasă ca centralizare a problemelor, încurajată de mișcările de dincolo de granițe și de „cazurile de succes” (Lista Studenților pentru Serbia, de exemplu).
Analistul mi-a răspuns că, din păcate, e mai sceptic și nu vede asta. S-a uitat la dinamica mișcării studențești în ultima vreme (în România) și susține că:
„Nu s-a întâmplat mare lucru: puțin, atunci când bursele și anumite drepturi studențești au fost eliminate sau înjumătățite. Au fost mici insule, la București și la Cluj, dar nu o mișcare națională care să se răspândească, deși motivele erau suficiente, mi se pare. S-a creat mereu acest maniheism: dacă nu susții politicile mainstream ale statului, nu ești pro-european, înseamnă că ești putinist; dacă le susții, nu mai ești în stare să articulezi un protest și devii o ființă care pur și simplu așteaptă și trăiește în iluzia individualismului: dacă reușesc, reușesc pe cont propriu, trebuie să muncesc eu mai bine și mai mult.”, spune Giugăl.
„Cam asta li se transmite noilor generații: reușiți prin munca și efortul vostru individual. Și studenții, mi se pare, gândesc în stilul ăsta. Nu mai gândesc ca o colectivitate, ca un demos, ci ca niște persoane atomizate, fiecare în micile lui bucle și bule. Nu văd ceva de calibru aici, în România, deși sunt foarte mulți studenți, mai ales în marile orașe.”
I-am întrebat în continuare pe profesorii mei actuali dacă își amintesc de propria experiență din timpul facultății legat de proteste.
„Crescând într-o regiune autonomă muntoasă bine finanțată, clădirile școlare nu aveau probleme structurale”, spune Michele Martini. Totuși, la facultate, alăturarea la demonstrațiile studențești a fost o parte naturală și democratică a vieții civice (își amintește că primul protest pentru care s-au strâns să meargă la Roma a fost împotriva lui Berlusconi și spune că a fost o experiență foarte interesantă).
„Dacă aș fi student astăzi, în 2026, aș protesta cu siguranță din cauza colapsului climatic, a instabilității globale și a lipsei de perspectivă privind viitorul, în așa fel încât să-mi fac vocea și nemulțumirile auzite”, spune Martini. Pentru el, protestele sunt veritabile exerciții democratice de comunicare. Și asta nu doar fiindcă sociologia comunicării e una dintre specializările sale.
Deși mai rigid în abordare, Vercesi punctează că nu a avut pentru ce protesta în timpul studenției, dar recunoaște mecanismul ca unul democratic sănătos, alături de vot.
Mențiunea asta îmi anticipează întrucâtva următoarea întrebare:
Există vreo alternativă la protestele de stradă care ar putea obține rezultate egale sau mai bune?
Canalul rămâne același, spune Michelangelo Vercesi: trebuie să exercite presiune asupra instituțiilor democratice, fie prin mobilizare online, fie prin vot, fie prin demonstrații. Martini nuanțează spațiul liminal deschis aici, referindu-se la forme de rezistență informală: crearea de spații autonome, păstrarea „invizibilității sociale” sau „sabotajul discret” (un exemplu ar fi o comunitate online de hackeri care-și construiește un spațiu alternativ de comunicare, fără restricții). Totuși, acțiunea constructivă în cadrul democratic rămâne cea mai sustenabilă cale pentru obținerea unei guvernări funcționale.
1/1
