Aş vrea să pot spune că primul meu vot a fost un moment impregnat de afectivitate şi sens, ca primul sărut, ca prima zi când ţi-a zâmbit ea sau ca momentul în care, în studenţie, ai făcut prima supă care s-a putut mânca. Adevărul e că a fost un vot dat stângaci, confuz şi anxios şi s-a întâmplat la alegerile generale din anul 2000. Trăiam cu spectul unei preşedinţii a lui Vadim Tudor şi am fost nevoiţi să-l votăm în masă pe Ion Iliescu. A fost poate prima decizie morală dificilă din viaţa mea. Am votat în gară, cu buletinul meu de Galaţi şi viza de flotant în Cluj. A existat un moment când ni s-a părut că suntem cu adevărat aproape de dezastru. Am urmărit cu sufletul la gură umbra care a ameninţat o clipă să înghită întreaga Românie. Am fost apoi în Music Pub, pe atunci locul boemei studenţeşti clujene, şi am tăifăsuit toată noaptea în timp ce în urechi răcnea neînduplecat Rage Against the Machine: „f...k you, I won`t do what you tell me!”
Mă regăsesc, după ani de zile, mai gras, mai cărunt, mai zbârcit sufleteşte, în faţa unor tineri care îmi sunt elevi sau studenţi. Tineri care nu mai trebuie să trăiască în România minerilor, spaimelor şi politrucilor comunişti reşapaţi în embleme ale democraţiei, dar care trăiesc totuşi într-o Românie de unde nu ştiu cum să plece mai repede. În România în care Valeriu Nicolae a putut face dosarul din care a rezultat volumul „Nu tot ei!” Şi, în România asta, îmi îndemn elevii să se implice şi să voteze. Nu mi-e uşor, nu am siguranţa dogmaticilor, nici entuziasmul naivilor.
Am un milion de dubii şi ştiu că toate bunele lor intenţii pot fi deturnate, că puritatea lor poate fi exploatată, că dorinţa lor sinceră de a-şi ajuta comunităţile poate fi batjocorită. Şi, cu toate acestea, îi îndemn să o facă şi îi ajut să înţeleagă de ce nu va fi uşor. Pentru că eu cred că ţara asta nu are nici o şansă dacă nu va face loc oamenilor buni. Nu oamenilor puri, pământul nu e populat de îngeri. Oamenii aceştia tineri, care mă privesc simultan cu încredere şi fără încredere, au dreptul să greşească, să rătăcească uneori calea, să se încline şi să se îndrepte, dar, în cele din urmă, să rămână bine intenţionaţi şi substanţiali.
Şi poate că nu există lucru mai greu pentru un profesor decât să compenseze în ochii elevilor lui mediocritatea şi impostura celor mari. Să îi facă să creadă că merită şi contează când doctorii la kilogram au de decenii întregi interesul contrar. Şi totuşi, cu dramul neclinitit de credinţă fără de care nu poţi deveni profesor, este condamnat mereu să încerce: să le vorbească, să le explice, să gesticuleze, cum spunea Kierkegaard, cu propria fiinţă.
În ultimii ani, societatea a devenit tot mai interesată de lucrurile care merg mai puţin bine în educaţie. Probleme mici şi mari, unele conjuncturale, altele sistemice, au ieşit la iveală tot mai limpede şi, după părerea mea, vor fi greu de ignorat de aici încolo, indiferent ce se va întâmpla. Din punctul meu de vedere, unul dintre lucrurile grave ieşite dureros la iveală este proasta formare a competenţelor civice la elevi, tară care se manifestă de decenii printr-o participare scăzută la alegeri şi printr-o implicare scăzută în procesele cetăţeneşti curente. Totuşi, ultimii ani au arătat o creştere a interesului pentru intrarea în viaţa politică, dar şi pentru procesele şi activităţile democratice de ordin civic şi de voluntariat. Mai simplu spus, avem o generaţie tot mai îndrăzneaţă şi mai puţin dispusă să-şi lase soarta în mâna altora. Încă timidă, încă ezitantă, o generaţie care nu mai vrea să accepte pe temeiuri axiomatice că România şi clasa ei politică sunt nereformabile şi lipsite de speranţă, pretinde azi cuvântul şi dreptul de a conta pe scena publică. Eu cred că e trebuie ajutată.
Şi trebuie ajutată inclusiv vorbindu-i pe limba ei, fără ifose şi cinisme pseudofilosofice.
Trebuie ajutată redându-i speranţa.
Trebuie ajutată conectând-o cu membrii societăţii care nu aparţin neaparat aceleiaşi grupe de vârstă.
Trebuie ajutată punându-i la dispoziţie un spaţiu unde să se manifeste creativ.
A vota este un drept fundamental. Aşa cum este şi cel de a nu vota.
Rolul şcolii este să dezvolte la tinerii ei cetăţeni dispoziţia reflexivă, sentimentul apartenenţei la comunitate şi al relevanţei propriilor acţiuni. Or, mult prea mult timp, şcoala românească a fost locul defetismului şi al neajutorării învăţate. Aş spune că e timpul ca, împreună, elevi, studenţi şi profesori, să punem bazele unei comunităţi demne şi vii.
Proiectul Votez!, dezvoltat de Casa Corpului Didactic din Galaţi, în parteneriat cu Consiliul Judeţean al Elevilor, se adresează tinerilor care votează de ceva vreme, vor vota în curând sau votează la viitoarele parlamentare pentru prima dată.
Ceea ce este original în acest proiect este faptul că nu nişte adulţi mai mult sau mai puţin înţelepţi le spun tinerilor de ce ar trebui să-i preocupe votul, ci tinerii le spun altor tineri.
Dacă eşti elev de liceu sau student şi vrei să iei parte la proiectul Votez!, te poţi implica în 3 feluri:
înregistrează-te într-un clip video nu mai lung de un minut, spune-ne de ce votezi tu sau prietenii tăi şi încarcă filmul pe serverul nostru (detalii pe pagina de Facebook dedicată proiectului);
https://www.facebook.com/Votez-105416298035844
trimite-ne o fotografie însoţită de un scurt text pentru a o publica pe paginile de Facebook şi Instagram (votezccdgalati) ale proiectului;
trimite un eseu scris la adresa votez@ccdgl.ro.
Fă-o prin modalitatea care ţi se potriveşte mai bine!
Vizitează pagina de Facebook a proiectului nostru şi află cum ne poţi trimite înregistrarea.
Pe perioada campaniei, filmele voastre vor rula pe pagina de Facebook a proiectului şi pe canalul de Youtube al CCD Galaţi.
Cele mai bune clipuri vor primi premii în cărţi şi vor exista, de asemenea, şi alte surprize!
Vino alături de noi!
Filmează, pozează, scrie, trimite, votează!
