A vrut să împartă din cunoștințele și materialele ei pentru clasă și cu ceilalți învățători. Așa a creat o pagină pe Facebook, numită „Clasa mea”, unde dascălii la început de drum și nu numai aveau să găsească toate resursele necesare pentru o lecție finalizată cu zâmbete.
Ulterior, a creat și un site cu același nume, din dorința de organizare. Plin de culoare, se vede că platforma este un proiect de suflet. Este structurat pe fiecare clasă, de la cea pregătitoare, până la clasa a IV-a, cu materiale specifice pentru toate materiile. Pe lângă asta, are și un set de reguli pentru clasă, activități pentru timpul liber și managementul clasei. Pe scurt, o școală virtuală.
Cu o voce caldă, ca la școală, Laura Piroș a povestit pentru Școala 9 cum a început totul, cum se desfășoară de fapt lecțiile ei și cum ar trebui să se poarte un cadru didactic la clasă.
„Câteodată simți nevoia să ieși din rutină”
Școala 9: Cum v-a venit ideea de a crea site-ul „Clasa mea”?
Laura Piroș: Ideea a apărut în anul 2017, deci proiectul nu a început brusc așa. Au fost niște postări pe Facebook, în grupurile noastre de învățătoare și am văzut că materialele mele sunt apreciate de colegele mele și le inspiră.
Totuși, ideea de bază a pornit de la practica pedagogică. Eu am studente de la Universitatea Pedagogică care vin în practică și cumva am simțit nevoia lor de materiale, de idei, pentru că ele sunt la început de drum, sunt în formarea inițială și chiar aveau nevoie. Atunci am zis să strâng toate materialele astea într-un singur loc, dar nu doar să pun toate fișele așa la descărcat. Pe lângă materialul respectiv am început să scriu și un articol, în care am povestit cum l-am folosit eu la clasă, astfel încât cine îl vede, să își poată face o idee de cum poate fi integrat într-o lecție.
Așa a început totul, după a urmat anul 2018, în care nu am mai avut voie cu auxiliare ca materiale de lucru. Atunci nevoia a fost și mai mare. Mie mi-a plăcut. Să nu înțelegeți greșit, îmi plac auxiliarele, chiar am participat în crearea unora, numai că odată ce ai un auxiliar, ești tentat să mergi „pe el”. Copiii se obișnuiesc, intri într-o rutină, ele trebuie lucrate din moment ce le-ai achiziționat, mai ales că lecțiile au și legătură între ele. Iar din cauza asta, câteodată simți nevoia să ieși din rutină, chiar dacă este mai lejeră, mai ai nevoie și de altceva.
Site-ul a devenit o resursă prețioasă pentru alți învățători. Ce reacții ați primit de la ei?
Reacțiile au fost foarte bune. Am primit foarte multe aprecieri, drept pentru care în anul 2019, când a fost competiția „Creator de educație” din cadrul proiectului CRED, am fost propuși să participăm acolo direct cu site-ul și am primit din partea publicului foarte multe aprecieri.
Eu nu m-am înscris că așa am vrut eu, pur și simplu au venit alte zeci de recomandări din toată țara pentru mine, iar în urma acestor recomandări eu am înscris proiectul în competiție.
„Eu m-am jucat de-a școala până în clasa a 9-a”
Când ați intrat în învățământ, către cine sau către ce resurse mergeați când aveați dileme în lucrul la clasă?
Când am intrat eu în învățământ, acum 27 de ani, ca și astăzi de fapt, nu aveai un mentor oficial care să fie pus acolo să te îndrume. Dar întotdeauna, în orice școală există măcar o persoană dornică să te ajute, totul e să întrebi, să vrei să înveți.
Eu n-am avut parte de un anume mentor în primii ani, pentru că mi-am început debutul profesional în mediul rural, într-o școală în care la secția învățători erau numai necalificați. Am primit mult sprijin atunci de la colegele mele de la secția maghiară care erau calificate, deci aveau mai multă experiență în domeniul învățământului. Cu ele am colaborat foarte bine.
De ce ați intrat în învățământ?
Acum o să fie un clișeu ceea ce spun, că întotdeauna mi-am dorit să fiu învățătoare. Dar dacă ne întoarcem așa la începuturi, în anii '90, când am intrat în clasa a 9-a la Liceul Pedagogic, cam asta era mentalitatea oamenilor atunci. Pentru o fată, mergeai la pedagogic, la sanitar sau la un liceu economic, undeva în urma căruia să te alegi cu o meserie frumoasă și foarte repede. Dar mie chiar mi-a plăcut. Eu m-am jucat de-a școala până în clasa a 9-a. Niciodată nu mi-am dorit să devin doctor sau asistentă.
După ce am terminat liceul, am mers la Colegiul de Institutori, pentru că acela era la vremea aceea, până s-a înființat la Brașov Facultatea de Științe ale Educației. Când s-a înființat, m-am dus la continuare de studii, apoi am mers la un Master tot pe psihopedagogie.
„Jocul e joc și joaca e joacă”
La dumneavoastră la clasă, lecțiile se desfășoară mai mereu sub formă de jocuri. Este această metodă mai eficientă față de cea clasică?
Da, este mai eficientă, dacă stăm să ne gândim la particularitățile de vârstă ale copiilor. Noi lucrăm cu copiii de o vârstă mică, iar înțelepciunea noastră e jocul, după cum zicea Blaga.
Acum, tu ca învățător ai niște obiective de învățare, construiești niște situații de învățare, deci nu e doar o joacă. Jocul e joc și joaca e joacă. Și cumva îmbrăcăm același conținut, pe care eu pot să îl livrez și clasic așa, sau pot să îi dau o formă mai atractivă, iar ei se simt mai bine, le place și învață mai ușor.
Am observat asta foarte mult la clasa a doua. La clasa a treia lucrurile se schimbă puțin pentru că și ei cresc și atunci altfel privesc învățarea. Ne jucăm în continuare, dar jocul e puțin mai sofisticat.
Puteți să îmi spuneți care sunt cele mai apreciate jocuri de elevii dumneavoastră?
Acelea care sunt cele mai simple și care sunt inspirate de la ei, din jocurile lor, jocurile copilăriei, De exemplu, „X și 0”, „Țară, țară, vrem ostași”. Am făcut „Țară, țară, vrem ostași” la matematică, bingo, jocuri cu bilețele, cu agrafe de birou.
Când creez eu jocurile, mă folosesc de lucrurile pe care le am la îndemână, să nu fie costisitoare, lucruri pe care le am în geantă sau le am mereu în dulap la școală și le place, orice le place.
„Cumva trebuie să ținem un echilibru între clasic și modern”
Vi s-a întâmplat ca elevii dumneavoastră să nu fie încântați de un joc? Ce faceți atunci?
Da, se mai întâmplă câteodată. Am mai avut situații de acest gen în care în ziua respectivă, pur și simplu nu au vrut să se joace. Atunci am apelat la metoda clasică, pentru că eu nu exclud metodele astea tradiționale. Și ele au rolul lor și sunt în anumite momente chiar eficiente și de preferat.
Cumva trebuie să ținem un echilibru între clasic și modern, nu putem da la o parte tot ce e tradițional, pentru că ele și-au dovedit eficiența în timp.
Când vedeți că un copil nu înțelege sau are o perioadă mai dificilă, cum procedați atunci?
Aici depinde de la caz la caz. În general, eu țin în permanență legătura cu familia. Acolo vedem de unde vin problemele, ce se întâmplă și încercăm să găsim soluții. Aici este pentru fiecare copil o altă situație, nu se poate generaliza.
Ce îi sfătuiți pe părinți să facă în astfel situații?
În primul rând să ne informeze și pe noi învățătorii, profesorii de la clasă, pentru că noi stăm atâtea ore cu ei, iar starea lor de acasă se vede la școală. Este clar dacă elevul este trist, abătut sau furios. La școală se văd aceste lucruri, se văd în comportamentul lui, în rezultatele lui.
De-asta trebuie să ne informeze și pe noi să ținem legătura, să vedem cum putem să îl ajutăm. Dacă sunt probleme care trebuie rezolvate de specialiști, atunci îi îndrumăm către specialiști, psiholog, consilier.
„Dacă ești acolo pentru el atunci când are nevoie, atunci ești profesorul ideal”
Cum arată profesorul ideal din punctul dumneavoastră de vedere?
Nu aș vrea să pun un egal între profesorul ideal și profesorul perfect, pentru că nu există. Suntem și noi oameni, cu toții avem și plusuri și minusuri, și momente mai bune, și momente mai proaste.
Nu știu, cred că profesorul ideal este cel care este bun pentru fiecare copil, ceea ce i se potrivește fiecărui copil, pentru că rolul nostru este să îi ajutăm, să îi îndrumăm, să îi învățăm. Dacă ești acolo pentru el atunci când are nevoie, atunci ești profesorul ideal.
Dar școala perfectă, cum ar trebui să fie?
Școala perfectă? Păi, cam tot așa ca profesorul ideal. Este școala unde te simți bine, unde înveți, dar înveți în adevăratul sens al cuvântului, deci o învățare profundă și de durată, un loc unde îți faci prieteni, un loc unde vrei să vii și a doua zi.
Și pe lângă asta, au nevoie și de siguranță, nu numai fizică, ci și emoțională. Să vii la școală să știi că poți să greșești, că nu este nicio problemă și că nu ești taxat pentru asta. Din greșeli învățăm, copiii mei știu asta. Și eu greșesc, îmi asum și recunosc, dar important este să mergem mai departe.
