Doamna Albu ne-a predat despre iubire la ora de română și pe urmă s-a pensionat. Ne-a predat, de asemenea, despre când și puțin despre dacă va fi să fie, ne-a spus două vorbe despre când să spunem da sau nu, ne-a bătut la cap și cu niciodată... O materie pe care dacă am fi avut-o la Bac, am fi picat cu toții.
„Tu te cunoști?”, m-a întrebat după o discuție grea la ora de română. I-am răspuns cu o siguranță care ne-a mișcat pe amândouă: DA.
Ce știu:
În timpul liceului am învățat să închid ochii,
Iar într-o după amiază am aruncat pe gresia din bucătărie
Acea iubire care credeam că mi se rostogolește în stomac
Și s-a făcut țăndări,
Ajungând sub forma unor bucăți mici de frustrări tăioase,
Pe care nu le-am măturat cum trebuie,
Așa că mi s-au lipit de tălpi.
De atunci șchiopătez pe acest drum încolăcit ca un șarpe
Care mă întoarce de unde am plecat,
În urma mea rămânând dâre în cercuri, de supărare.
Tot atunci am învățat să plâng pe bune,
Realizând că nu știam de fapt cum stă treaba cu iubirea asta
Și îmi doream să o dau dracului;
Oricum totul se termină în despărțire.
Locul meu este pe hârtie, nu printre oameni,
Iar dacă îmi doresc să simt, trebuie să rup câte puțin din mine,
(Întocmai cum făcea mama cu aloea din geamul garsonierei închiriate,
Atunci când mă răneam)
Să aștept să picure din mine și să îmbrățișez răni cu mâini și picioare,
Cu ochi mari și gânduri speciale.
Pe mama am citit-o într-un jurnal mângâiat de pete de sare,
Am văzut-o iubind furtună
Și m-am regăsit în paginile ei în momentul în care am realizat că trupul meu mic poate să iubească:
Aerul din oasele păsărilor,
Îmbrățișările când suntem mângâiați de ploaie,
Sau mai tot timpul,
Galben galben galben,
Să mă contrazic prostește,
Până și absența am reușit să o mestec împreună cu o lingură de miere.
Un nor din care iese pentru prima dată un strop de ploaie; așa m-am simțit în liceu.
Am învățat că-mi sunt propria primejdie,
De parcă, într-o lume din oglindă, stă o altă Andreea
Certându-mă, împiedicându-mă...
Dragostea se învață, dar se și uită,
Cel puțin eu așa cred;
Se termină acolo unde începe nevoia celuilalt: te iubesc... DAR.
Asta am învățat până acum.
În clasă stau lângă geam. Deasupra noastră clipesc neoane care întăresc falsitatea locului. Printre Romanitatea în viziunea istoricilor, încălcarea obiectivității realismului de către Călinescu sau comment ça va, se aud foșnete, căscaturi, bătăi nervoase în masă. Eu desenez. Aproape în fiecare oră încerc să mă închid în carnețel. Lângă mine se citește sau se scriu teme pentru meditații. „Dacă nu ești atent, atunci ieși mai bine afară”... Aș ieși eu, dar stau pentru prezență... Cred că vina neatenției noastre e undeva la mijloc: vechiul conflict între generații, elevi-profesori. Se sparge monotonia; a venit doamna de la cabinet. Ne cheamă să ne măsoare. Mai trag o linie. E și 46, mai e puțin.
În toată perioada adolescenței mele am auzit că nu am nici un motiv să fiu tristă, că am „ce-mi trebuie” și îmi era rușine să mă afișez altfel decât energică și vioaie. Am făcut prostia să mă concentrez pe ceilalți, neglijându-mă, iar în momentul în care am realizat acest lucru, m-am descoperit ca o grădină părăsită, încolăcită-n buruieni, și m-am speriat.
Oricum, de când mă știu m-am regăsit greu în cei de vârsta mea, așa că am dus o luptă continuă, prostească, să le demonstrez celor mari că mă pot integra fără probleme în lumea lor serioasă, deși mare parte din experiența mea este desprinsă din filme, cărți, din albumele pe care le mai scot uneori de sub pat.
Îndeajuns de mare să mă deranjeze amintirile
Și poate prea mică să le aranjez.
Dacă aș fi zâmbit aș fi părut mai împăcată cu tot amalgamul ăsta de lucruri
Care se învârte ca un stol de păsări în cerul gurii mele
Și poate aș fi părut mai sigură pe mine
Cu umerii drepți
Neîncărcați de supărări puerile,
Poate așa m-aș fi potrivit în forma palmei sale...
În fine, acum este un final de liceu cu
Niște luni teribile,
Luni care au crescut picioare și se lovesc de ziduri, încruntate,
Se desprind în zile pe podea
Și oameni duri, cu dinți ascunși și pantofi de fier
Le calcă fără inimă
Și mi le rănesc în ore.
Nu mi-am zâmbit niciodată,
Iar în încercările mele de a mă schimba,
Am ajuns un rezultat al multor cereri, dorințe care nu îmi aparțin.
Am învățat să râd de formă,
Iar fața mea și-a crescut un alt creier, mic, între pomeți
Și hotărăște singură cum și când să reacționeze.
