Nu mă îndoiesc – vocea mea sună metalic și aspru... Poate cam așa cum suna vocea tatălui nostru atunci când noi, mici fiind, ne trezeam inevitabil, la fiecare beție mai serioasă – încolțiți de o eternă, inevitabilă întrebare: „Bre! L-ați citit pe Cantemir...?!?” Alexandru, fratele cel mic, se întorcea spre mine cu reproș – Ioana, l-ai citit pe Cantemir?!? Pentru că eu eram cea care citea la nesfârșit, obsesiv, sub plapumă, până spre 3, 4 dimineața, chiar dacă a doua zi dimineață aveam de mers la școală. Dar eram nevoită, de fiecare dată să mărturisesc spășită „Încă nu...” Și atunci Ion, celălalt frate, ne sărea împăciuitor, în ajutor: „Dar a început zilele trecute Istoria hieroglifică... Iar după ce termină ea, o să ne apucăm și noi...!” Și atunci tata se liniștea, până la următoarea beție, când iar ne asalta abrupt – Deeeci! L-ați citit pe Cantemir?!
A trecut între timp un sfert de secol, tata a murit, iar noi nici până acum nu am reușit să-l citim pe Cantemir. Ne cuibărim, în schimb, isprăviți de oboseală – seară de seară, în pat – lângă cei trei pitici. Și cum sunt aproape de fiecare dată mult prea frântă ca să le citesc povești, le inventez câte una: Au fost odată ca niciodată – trei frați: Sofia, Bogdan și Nadia, care locuiau într-o pădure chircită și întortocheată peste care dintr-o dată s-a abătut cu o uriașă și înfiorătoare mătură – o vrăjitoare!
Ca să mă eschivez sau să câștig timp, îi pun pe fiecare să completeze povestea cu câte o frază. Și vrăjitoarea, ce să-ți povesteeesc, trage un pârț! End of story! Somn ușor! După care încep să se hlizească minute în șir, spre disperarea noastră, a părinților, care moțăim deja toropiți și gata adormiți...
Acum sunt mai mari, între timp au învățat să citească singuri așa că – ușurată și convinsă că am scăpat de-o povară – le prezint regula care nu se discută, ci se execută pur și simplu: aveți libertatea să faceți ce vreți, pe unde vreți, cum vreți – dar o oră pe zi stăm locului și citim! Fără discuții!
Sofia, exasperată, și-a întins gâtul ca o girafă și m-a întrebat la un moment dat – De ce naiba trebuie să citim? Nu putem să ne imaginăm pur și simplu ce scrie în carte? Ca într-o poveste de seară?
Nu. Pentru că tu nu ți-ai imagina acolo decât pârțuri – îi surâd galeș și de neclintit.
Așa că nu cedez. Nu mă las înduplecată de rugăminți, miorlăieli și alte lacrimi de crocodil. Nu mă deranjează nici faptul că apelez la mici șantaje. Scopul scuză mijloacele. Scopul este unul nobil, în definitiv. Acela că de aia ne-a dăruit Dumnezeu ochii. Ca să ne holbam în voie la câte electronice apucăm și ca să deslușim dincolo de litere imagini fastuoase și învolburate filme de aventuri – măcar 30 sau 60 de minute pe zi.
După fiecare boală învinsă, mă predau: mă ofer să-i ascult povestindu-mi – la schimb – despre jocurile lor de pe X Box, despre TikTok sau despre Geometry Dash, într-o încercare disperată de a îmblânzi cumva scorpia de tehnologie: „...e foarte simplu” – îmi explică Bogdan – „...ești un caracter – nu neapărat un semn scobit în piatră sau metal, ci un simplu caracter. Poți să-ți pui pe tine orice fel de piele, orice culoare, pătrată să fie...! Cerc sau sferă nu ai cum să fii, deocamdată, dar, la o adică înțelegi că nici pătratul nu e rău. Iar de aici ai grijă, începe tunelul, ți se așterne la picioare, uneori se curbează, pe neașteptate, se întinde ca un elastic. Nu trebuie decât să ajungi la capăt. Atenție, aici ești dublu! Ca și cum o sabie parcă te-ar despica în două: jumătate din cubul care ești plutește pe sus, pe tavan, iar cealaltă jumătate se târăște ca un șarpe pe podea... Într-adevăr, mai mori din când în când...”
Într-adevăr... nu reușim chiar în fiecare zi să citim așa cum ne propunem. Nici nu suntem militari, ca să respectăm cu foarte multă strictețe programul. Pentru că, lucizi fiind totodată, știm deja: parafrazând un istoric la modă – o bună parte din ceea ce încercăm să-i învățăm pe copiii noștri acum – va fi irelevant pentru lumea în care vor trăi ei ca adulți.
Iar pe când ei vor fi oameni în toată firea, lumea noastră se va fi destrămat deja. Straniul pe care noi abia îl simțim pâlpâind acum – pentru ei va fi o normalitate, iar modelul nostru tradițional pentru ei va fi deja prăfuit și lipsit de sens...
Ar fi nedrept și zadarnic să ne închipui că plăcerile noastre de a citi până noaptea târziu ar putea fi echivalente cu plăcerile unei generații care oscilează deja pe cu totul alte coordonate... Dar, vorba înțeleptului – dum spiro, spero... Iar în lipsa unei viziuni limpezi referitoare la ceea ce va fi necesar pentru copii, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, aplicăm regula cât se poate de simplă care nu se discută. Se execută de-a dreptul: așa cum ne spălăm mâinile când le întoarcem murdare de-afară – la fel avem de citit în fiecare zi...
Fotografii: Nadia Conon
