Școala 9 a vorbit cu Profu’ în ziua în care documentarul despre el a avut premiera la Cinematograful Țăranului Român din București. Emoționat, îmbrăcat într-un costum ou de rață, împrumutat de la o rudă, profesorul i-a lăsat pe ceilalți să-i pună o notă. Prin aplauze, pe care le-a primit din plin.
„Prima întrebare, să dau răspuns acum, pe loc!” Vorbesc la telefon cu Dorin Ioniță, cu o seară înaintea premierei documentarului în care este protagonist. Cere întrebări ca un pugilist care își testează rezistența.
Urmează să pornească la un drum de minimum șapte ore, de la Bistrița la București. După o oră și 20 de minute în care o sală întreagă îl va urmări la el în cabinetul de mate, care este același cu apartamentul în care locuiește, va fi luat la întrebări.
„De ce v-ați dat demisia din învățământ?”
„S-a întâmplat ca o directoare de școală să nu mă lase să mă duc să îmi iau cauciuc la motocicletă, la un MZ-eu, de la Târgu Mureș, că trebuia să fac de serviciu, să-i păzesc după-amiaza. Și mi-a spus că dacă eu mă duc să îmi iau cauciucurile, înseamnă că ea nu poate să conducă școala. Și a doua zi mi-am dat demisia.”
El e Profu’.
Pisici, motoare și elevi
Are 56 de ani, 32 la catedră. Are părul alb și o față de ștrengar. Când ne întâlnim pentru interviul față în față, era la recepția hotelului, negociind să i se aducă un fier de călcat. Până la urmă n-a mai apucat să-și calce costumul înainte de premieră. Dar n-a mai contat. Era oricum prea emoționat.
„Ai diapazonul. Dirijează orchestra!”, inițiază el interviul, în timp ce s-a așezat mai comod pe patul din camera de hotel. Suntem la patru metri distanță, cu toate geamurile camerei deschise.
Este pandemie și păstrăm distanța. Așa cum și el păstrează distanța de elevii lui de șapte luni încoace.
„Acum iau șomaj tehnic. Știi cum îi zic eu șomajului tehnic? Ajutor de înmormântare!” De data asta nu-i iese gluma. Își dorește ca elevii să se întoarcă la el în casă, să-și deschidă caietele de exerciții și să se împrietenească cu pisicile.
Are o casă încărcată cu tot felul de lucruri. Pe ecranul imens de la Cinematograful Țăranului Român apare proful în prim plan, având ca fundal arcurile unui pat sprijinit de peretele din spatele lui. Și în fața sa stau copii aliniați.
Face un recensământ: „Am patru pisici, un câine, patru motoare și patru mașini: un Mercedes din 1986, acum mașină de epocă, un BMW 530 din 1998 și două trabanturi. Am două motorete Carpați în beci și un MZ-eu de 125 la marginea patului.” Pasiunea lui de-o viață au fost motoarele. Și matematica.
Cu toate că n-a fost prima lui opțiune. Și-ar fi dorit să fie medic militar, să urmeze modelul academicianului Vasile Cândea, pe care l-a cunoscut când era licean. Îi cunoaște traseul profesional și își mai amintește și ce număr avea la mașină: 1 B 601. Dacă ar fi fost medic, crede că ar fi fost unul strălucit și își imaginează că în curtea spitalului ar fi stat motoarele lui, așteptându-l să iasă din operație.
Ceea ce este Dorin Ioniță este mai mult decât orice proiectează. Este prietenul copiilor pe care îi învață.
Foto: Profesorul Dorin Ioniță, în camera de hotel din București, înaintea premierei documentarului
Venea de la școală și copiii îl așteptau la ușă
„Am avut un copil care terminase a XII-a și pe care l-am luat de la «adio învățătoare». Cum e posibil să duci un copil până la a XII-a cu cunoștințe de a V-a? Să-l treci așa, ca tăvălugul istoriei opt ani de zile degeaba în școală? După ce a intrat la facultate a venit la mine și mi-a spus: „ești cea mai importantă persoană din viața mea”. Asta îl face măreț pe profesorul cu aer zăpăcit, care abia și-a găsit cuvintele în fața publicului, la finalul proiecției. Stă cot la cot cu fostul lui elev, Alex Brendea, ca la o ceremonie de final. Profu’ a primit în seara premierei coroniță.
A ajuns profesor de matematică, și nu doctor sau inginer mecanic, fiindcă admiterea la facultate era dintr-o singură materie. Și oricum îi plăcea matematica. Și i-a plăcut fiecare moment în fața elevilor. Ce n-a suportat a fost sistemul despre care crede că nu e făcut pentru copii, ca ei să înțeleagă.
Cu sistemul are el o răfuială, că altfel, la catedră s-a simțit mereu liber. Aștepta portița să iasă și s-a ivit în 2008, când n-a putut să se ducă să își cumpere acel motor.
„O venit un copil de-al meu de la Paris cu niște poze și mi-a arătat cum arată un cabinet de matematică din Paris. «De ce nu ți-ai face și tu unul tot așa?»” Și cum în nomenclatorul meseriilor au fost introduse codurile pentru serviciile suport pentru învățământ, a ieșit cu totul din sistemul clasic. Copiii l-au urmat.
„Eram foarte aglomerat, veneam de la școală și copiii erau la ușă. O nemulțumire din suflet că nu am găsit un copil care să vrea să lucreze alături de mine. Chiar cel mai bun copil al meu căruia i-am spus: hai, mă, și te fă profesor! Mi-a replicat: și ce vrei? Să ajung mai rău decât tine? Cum, mă, mai rău? Păi tu nu ai viață personală, lucrezi și sâmbăta, și duminica, îți începi lecțiile la 6 dimineața, le ții până la 1 noaptea sau a doua zi la 3. Eu vreau să am și viață personală.”
Foto: Producătoarea Irina Mihalcea, profesorul Dorin Ioniță și regizorul Alex Brendea
„Pe seama prostiei ăstora din învățământ eu trăiesc bine”
De 12 ani încoace încearcă să joace cartea pragmaticului. „Ce fac ăștia în sistemul de învățământ mie îmi convine, că pe seama prostiei lor trăiesc bine. Dacă n-ar fi ăștia, eu aș mânca din container. Să le dea Dumnezeu sănătate, le urez să trăiască, eu să mor primul. Am un prieten care spune: și la Oxford e nevoie de clienți, nu de studenți”.
Apoi se contrazice. „M-a pus o dată o doamnă profesor cică să fac plan de afaceri pentru cabinetul de matematică, să dau o cifră de afaceri. Cum să faci cifră de afaceri pe inteligența cuiva?”
Crede că sistemul suferă fiindcă tinerii nu mai sunt motivați să aleagă cariere didactice și nici universitățile nu-i ajută, fiindcă nu pun la bătaie un număr suficient de locuri la specializările care dau în special profesori. S-ar schimba lucrurile dacă profesorii ar fi plătiți în funcție de performanțele lor, crede el.
Nu există criterii obiective de evaluare ale dascălilor. Evaluează-mi copilul la început ce cunoștințe are, scrie-mi pe hârtie ce faci cu el până la sfârșitul anului școlar, scrie-mi ce progrese școlare îți propui să faci conform particularităților de vârstă și potențialului copilului, și după asta te plătesc. Dar când tu ești în învățământ și nu te clintește nici dracu și mai stai și după pensie, atunci...
La el criteriile de performanță sunt rezultatele copiilor lui. Afacerea i-a fost zdruncinată atunci când s-a scos examenul de admitere. „Pui dosarul în poșetă și te duci la admitere. Am avut o fată care a dat la Medicină, la Litere și la Inginerie electrică. Electromedicină cu curent electric și poezii în turnul mânăstirii. Păi, nu știu cum se poate așa ceva”, e contrariat profesorul.
Să mănânci cu elevul la aceeași masă
„Mi-ai adus zacusca? Azi lucrez pe zacuscă!” Este un moment din film în care un elev scoate din rucsac borcanul și i-l pune pe masă. Altul i-a adus cozonac. El își pune la bătaie frigiderul oricui îi e foame. La masă se dezleagă limba și inima.
„Eu am avut o directoare de școală, profesoară de sport și ea mi-a fost cel mai bun dascăl de psihopedagogie. Mi-a spus: uită-te la un copil când se joacă. Trișează în joc? O să trișeze și la școală. Când mănânci o coajă de pâine, rupe-o cu el în două și întreabă-l ce fac ai lui, ce probleme are și copilul se deschide”, își amintește profesorul.
Crede că oricum nu există niciun copil care să fie mereu cu gândul la școală. Profesorii ignoră viața și problemele elevilor care sunt la fel de grele și importante cu cele ale oamenilor mari. Ba mai mult, uneori sunt chiar problemele celor mari.
Nu toți copiii sunt la fel, sunt copii care au probleme de sănătate, lipsesc de la școală, sunt copii care au probleme în familie, sunt legați afectiv de o bunică sau o mătușă, mama are amant, tata are amantă, încep scandalurile. Copilul nu-ți povestește la școală lucrurile astea, dar lui nu-i stă capul la lecție, că poate maică-sa cu taică-su astă noapte s-au bătut. Poate îi e foame. Poate se duce cu frică acasă. Mintea lui e la problemele din casă.
„Nota nu trebuie pusă ca atunci când te urci pe cântar să vezi câte kilograme ai”
Înainte de a-i învăța integralele, încearcă să îi facă să se relaxeze și să le ofere un spațiu protejat. Apoi se clădește încrederea.
„Să fii un profesor bun e identic cu a fi un medic bun. Și dacă dai patina timpului înapoi, te gândești cu drag la școala pe care ai făcut-o la profesorii care ți-au pus bazele, care te-au luat nu de unde trebuiau să te ia, ci de acolo de unde ai fost cu adevărat. Au fost aproape de tine, te-au făcut să înțelegi materia, logica disciplinei, să-ți placă, să-ți dea încredere în propriile forțe, să te laude, să îți pună nota care să te motiveze. Că și a pune o notă e o artă. Nota nu trebuie pusă ca atunci când te urci pe cântar să vezi câte kilograme ai”.
Din când în când îi sună telefonul și îl apropie la trei centimetri de ochi pentru a citi mesajele. În timpul ăsta două pereche de ochelari se odihnesc lângă el. E timpul să meargă la premieră. În așteptarea mașinii, ne cumpărăm covrigi. „Mi-e o foame de pot să vă mănânc urechile la amândouă”, le spune vânzătoarelor care rămân chicotind.
Pe drum, urmărește pe geamul mașinii Bucureștiul studenției sale. „Aici am văzut-o pe Ceaușeasca urcând scările ținându-se de c...”, spune când trecem prin fața Teatrului Național. A fost de altfel coleg cu Zoe Ceaușescu la Matematică. „Era fată bună. Dacă îți trebuia vreo carte rară, îți făcea ea xerox.”
Luminile Bucureștiului se ascut sub picurii de ploaie. Apuc să-l întreb când e fericit. „Cele mai fericite momente sunt atunci când copiii pleacă la facultate, se gată primul semestru, dau examene cu profesori care nu îi cunosc, care profesori le pun nota maximă și îi întreabă: cu cine ai făcut matematica?”
Filmul „Profu’” rulează în cinematografe din toată țara în această perioadă. Programul proiecțiilor aici.
