Profesoara Dorina Jugureanu a ieșit la pensie pe 1 septembrie 2020, după 36 de ani și o zi la catedră. A predat matematică întâi la Nistorești, în Vrancea, unde a fost trimisă cu repartiție, și apoi în București, la Școala nr. 31 și la Colegiul „Mihai Eminescu”.
Ultima sa zi de predare a fost 10 martie, în perioada când guvernanții au decis închiderea școlilor din cauza pandemiei de COVID-19. Așa că nu are amintirea unei zile cu inima plină și cu buchete de flori. În ultima zi de școală, Dorina Jugureanu și-a pregătit copiii pentru școala online, a dezinfectat clanțele școlii și a curățat băile.
Lacrimile care udă drumul parcurs cu copiii
Nu a vrut să fie profesoară. Voia să dea la Chimie Industrială. A fost descurajată prietenii care i-au povestit despre bolile profesionale ale chimiștilor. Apoi a vrut Cibernetică. Doar că trebuia să dea examen de admitere și la geografie și economie politică. „Decât să învăț geografia aia și economia, prefer să fac sute de culegeri de matematică”, i-a spus unei prietene studentă la Mate. Prietena a convins-o să dea acolo. „Până la momentul ăla matematica mi se părea ceva pentru genii, doar geniile puteau face matematică și eu nu eram un geniu.”
Pe un soare duminical, ne așezăm pe o bancă din parcul Floreasca, aproape de casa ei. Dorina Jugureanu poartă ochelari de soare a la Sophia Lauren. Și i-a scos doar ca să-și steargă lacrimile când povestește despre copiii ei, sutele ei de copiii.
Tabla înmulțirii
Dorina Jugureanu a ajuns în Nistorești, Vrancea, împreună cu soțul ei, tot prof de mate, în 1984. În același an se inaugura Canalul Dunăre-Marea Neagră și șantierul Casei Poporului. Semne clare că regimul nu avea de gând să se urnească. Tânăra profă de mate avea să simtă încrâncenarea comunismului din plin în cei șase ani de învățământ.
„Ne-am dus pe 1 septembrie, că așa începe la noi școala. Eram cu rucsace în spate, cu toate cele, în stația de autobuz. Stăteam așa, ca două valize pe peron, că nu știam sigur unde să ne ducem. Au ieșit oamenii a căror casă era chiar în stația de autobuz. Doamna fusese directoarea școlii, domnul era veterinar și aveau un copil care intra în clasa a cincea atunci. Am stat la ei, săracii, vreo două sau trei săptămâni pentru că apartamentul promis în blocul specialistului, nu ni l-au mai dat. Timp în care am căutat prin sat și am găsit o casă părăsită de închiriat”, își amintește profa.
Când elevii de altădată ajung oameni mari, de 40 de ani
A doua oară când ne-am întâlnit, jurnalist și profesoară, trecuse deja prima săptămână de școală, cu trei scenarii de funcționare și multe restricții. Întinde pe bancă un șir de fotografii alb negru cu prima clasă pe care a avut-o. Ca prima iubire, nici primii elevi nu-i uiți vreodată. „Aici e Dorina, fetița asta pitică. Suntem și acum prietene pe Facebook. Vă dați seama că ea are aproape 40 de ani acum?”, se minunează de trecerea timpului. În pozele cu prima ei clasă purta un palton negru, pulover pe gât și fustă care par crem în poza veche și cizme. În alb-negru sunt și amintirile acelei perioade.
Ne trezeam dimineața și ne îmbrăcam repede și la școală!, fiindcă acolo era deja aprins focul și era cald. Privind azi înapoi, pot spune că avem amintiri frumoase, ne-a priit perioada aia, dar atunci ne-a fost greu: era frig, nu prea aveam mâncare…
Când „Între 4 și 5 e o diferență fantastică”
Primul an de școală a început cu culesul strugurilor, „munca patriotică” pe care o făceau cu toții. Hotărâți să facă școală serioasă cu copiii, a trebuie să o ia de la tabla înmulțirii cu majoritatea. La un moment dat chiar au fost chemați de șefa de la Județeana de partid ca să dea socoteală pentru notele mici. „Haideți, doamnă, dar acolo unde se dă patru, se poate da și 5”, i s-a spus. „Între 4 și 5 e o diferență fantastică…”, i-a răspuns și și-a continuat munca așa cum știa mai bine.
A trecut primul an. Au aflat de la vecini că nu primesc apartamentul promis tot din cauza unui membru de partid care ține cheia, fără să locuiască măcar acolo. Frigul din oase i-a împins să declanșeze o mică revoluție.
Scrisoare la județeana de partid
„Le-am zis că dacă nu ne dau cheia de la apartament, ne punem cortul în curtea primăriei. Era în 1985. Era un act rebel. Scriseserăm înainte chiar și la județeana de partid. Primarul era un pic speriat. Cert este că a doua zi am primit cheia apartamentului”. Așa au decis să rămână încă doi ani. Până la definitivat.
La Nistorești a putut să vadă care este matematica sărăciei. „Noi la vremea aceea eram obligați să facem vizite acasă la copii. Când am ajuns la unul dintre copii, era ora mesei. Erau patru copii și pe masă era o mămăligă și un ou ochi. Unu. Și ei rupeau din mămăligă și înmuiau din gălbenușul ăla și mâncau. M-a tulburat înfiorător.”
A venit la un moment dat o brigadă și m-a urmărit la lecție. Era iarnă, eu eram însărcinată și eram îmbrăcată cu pantaloni. «Lecția a fost foarte bună, dar aș vrea să vă văd în ținută potrivită». În vârf de munte, frigul de pe lume, a deranjat-o că eram în pantaloni. A doua zi am venit în fustă.
Din când în când își mai schimbă ochelarii de soare cu cei de vedere, dezvăluind un tatuaj mic pe antebrațul drept: „Ohana înseamnă familie în hawaiiană. Este și numele grupului de Whatsapp pe care îl am cu soțul, copiii și iubitul/iubita lor”.
Ecuațiile cu prea multe necunoscute ale sistemului
În 1988, ia sfârșit războiul dintre Iran și Irak. Nicolae Ceaușescu este distins cu ordinul „Karl Marx”, cel mai înalt ordin RDG-ist, la Berlin. Și SUA au retras României clauza națiunii celei mai favorizate. Cu un copil de nici o lună, într-un apartament din București, Dorina Jugureanu se pregătea pentru examenul de definitivat. Și simțea prima revoltă înnăbușită.
„Pregătirea pentru examenul de definitivat atunci însemna reluarea materiei de facultate aproape. Ce am făcut eu trei ani la Nistorești? Tabla înmulțirii și încă puțin în plus. Hai să ne pregătim să fim profesori buni, nu să știm noi matematica de facultate. Până în zilele noastre a rămas aproape la fel”. Nici azi lucrurile nu s-au schimbat cu mult în elaborarea subiectelor.
A reușit cu soțul ei să se transfere în București, urmând o cale bătătorită și ilegală. Și asta se mai practică și acum. „Am venit în București pe pile, că altfel nu se putea. Era o metodă corectă, dar pe niște baze incorecte. Adică am venit cu ceea ce se cheamă restrângere de activitate, am primit de la școala din Nistorești ceea ce se chema „negare” ca să pot pleca. În mod normal restrângerea de activitate se dă când nu mai au nevoie de tine, când există un alt profesor. Nu exista. Deci, ilegal acolo ca să fie legal aici”, povestește profesoara.
Așa a ajuns la Școala nr. 31 din București unde a predat timp de 17 ani și apoi la Colegiul „Mihai Eminescu”, de unde s-a și pensionat. Fără să-și fi luat vreun grad. A fost fronda ei împotriva examenelor de grad pentru profesori care au rămas cu subiecte de toceală, fără să testeze cât de bun pedagog ești.
„Eu sunt de acord că profesorul trebuie să știe mai mult decât elevii lui, clar, dar toate aceste examene ar trebui să fie pentru pregătirea mea în continuare, perfecționarea mea. N-am vrut să dăm aceste examene, am spus că voi da examenul de grad când se va schimba metodologia. Și nu s-a schimbat”.
Integrala unei iubiri de 40 de ani
Ne uităm pe un album. Zeci de fețe imprimate pe hârtie lucioasă, festivă. „Noi nu prea făceam poze pe vremuri.” Aliniem niște fotografii care astăzi ar sta perfect pe un cont de Instagram. „Astea sunt făcute de soțul meu când și-a cumpărat aparat foto. Pe film”, spune profesoara.
Au fost colegi de facultate și pare că alții au știut că vor fi împreună înaintea lor. „Ne-am dus la căsătoria civilă a unei colege și acolo a venit și un asistent de-al nostru care era puțin mai fustangiu și ne citea nouă, fetelor, în palmă. Și când ajunge la mine, mi-a zis, printre altele, că voi fi o soție bună. La care viitorul meu soț: te iau de nevastă!”. În glumă, colegii au început să-i strige „Soțul” și „Soția”.
„Am stat și ne uitam la cei din jurul nostru, mulți din seria noastră de o vârstă au pornit spre divorț. Ne gândeam la un moment dat că noi suntem defecți, că toată lumea se desparte, nașii noștri s-au despărțit, prietenii noștri. Deci e ceva defect la noi. Am rezistat și suntem foarte bine!”
Cum a aflat că e un profesor bun
Au doi copii împreună. Și alte sute de copii de la școală de la care mai primesc scrisori sau vești pe Facebook.
„Nu știam că sunt un profesor bun. Am aflat în momentul în care am fost bolnavă, am avut o operație și am lipsit vreo șase luni de la școală din pricina asta. Și atunci am aflat. M-au căutat copiii în disperare. Am simțit eu de la ei atunci că sunt un profesor bun. Ăla a fost momentul de referință al dezvoltării mele mai departe”, spune Dorina Jugureanu.
Și nu a fost doar un moment izolat, susține profesoara. Nu gradele, nu diplomele și creditele i-au fost oglindă, ci copiii.
Foștii elevi sunt acum prin toată lumea și n-au uitat-o pe profa de mate, materie care altfel trece drept sperietoarea sistemului. „Nu știu de ce materia pe care am predat-o eu a trebuit să fie materie de examen. De ce nu facem un test din toate materiile, ca elevii și profesorii să dea aceeași atenție tuturor materiilor?”.
Crede că sistemul îi pune pe profesori să își umple dosarele cu tot felul de diplome de la cursuri la care nici măcar nu se duc. „Oamenii au luat-o razna, efectiv. Ca să-ți faci punctaje, dosar, fac rost de fel de fel de diplome, de la diverse. Te duci la un curs care nu se ține cine știe ce și te duci doar pentru diploma aia. Lucru care e absolut oribil, nu l-am putut înghiți de niciun fel”.
A încercat să meargă „pe bune” la două cursuri și când i s-a sugerat că nu e nevoie să participe, le-a abandonat. Și-a dat „gradele” în afara sistemului, lucrând la software educațional împreună cu soțul ei, fără să aștepte vreun punctaj în schimb. „Ce bune ar fi fost astea acum, în pandemie. Se voia a fi o platformă a Ministerului Educației cu software pentru toate clasele și toate materiile care a existat pe portalul ministerului până acum câțiva ani. Nu știu ce s-a întâmplat cu el”, mai spune profa.
Când tragi linie
Dorina Jugureanu este produsul școlii românești, cu bunele și relele sale. Recunoaște că i-a luat mult să se scuture de lecția „nu vorbi neîntrebat” pe care a prins-o și ea la școală.
Cu cât devea un profesor mai bun, cu atât vorbea mai liber și mai neîntrebată. Și-a dorit mai mulți aliați din generația tânără.
Școala românească nu face învățare în așa fel încât să plece copilul ăla de la școală că a înțeles o chestie, că poate să aplice. Nu. Facem chestii ca să ne ducem la olimpiadă și să ne ducem la examene și atât. Nu ăsta e scopul vieții, nici pe departe. Noi încă îi învățăm pe copii că ăla a luat șapte bulinuțe și altul niciuna de la grădiniță.
S-ar fi pensionat și dacă 2020 nu era sub amenințarea COVID-19. Are în plan să facă voluntariat și să se relaxeze. „La pensie se iese cât ești încă sănătos, să te poți bucura”, crede profa.
„Regret că nu am fost mai curajoasă în a încerca să schimb sistemul. De multe ori spun că probabil multe dintre eșecurile care există în societate ni se datorează nouă, a celor de vârsta mea, care nu am știut să fim suficient de curajoși la un moment la care am fi putut. De ce? Nu găsesc o explicație și nici nu o caut. Noi, la momentul Revoluției, aveam undeva la 30 de ani și ar fi trebuit să fim niște oameni zdraveni care să știe ce vor. Dar majoritatea dintre noi n-am știut pentru că majoritatea dintre noi am crescut în sistemul în care am crescut. Eu atunci n-am știut că există mall-uri, că sunt magazine în care poți intra să găsești mâncare în orice moment. Eram atât de obișnuiți cu o anumită viață și credeam că aia e tot”.
Ultimul cadou: fericirea după Dalai Lama
Este primul început de școală care nu-i umple casa de flori și de emoție. „Când îți vin copiii cu florile e... Mă emoționez. Bucuria sau mulțumirile nu pot să îți vină decât de la copii. De la colegi, de la direcțiune, nu contează atât de mult chiar dacă sunt”, crede profa. Nu ascunde că și-ar fi dorit totuși ca cineva că îi strângă mâna și să-i ureze sănătate după cei 36 de ani. Nu s-a întâmplat.
A fost un an ciudat, cu ore online, cu consiliile profesorale în video conferință, cu întâlniri la telefon. Și totuși, i-ar fi plăcut să știe și de la colegi că a făcut bine ce a făcut.
„Am avut o serie acum opt ani cărora le-am oferit fiecăruia câte o carte de-a lui Dalai Lama, despre fericire, când au terminat a opta. Și am insistat cu copiii că în viață e important să fii fericit, în orice să își caute fericirea, să nu pună preț pe altceva decât pe fericire.”
Ne despărțim la trecerea de pietoni. Ea își pune ochelarii de soare și mă avertizează didactic: „Să mergi pe ideea că am fost un profesor obișnuit, un om obișnuit”.
1/3
