„Povești în zbor”

Scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Andreea Iatagan, Laura Grünberg și Carmen Tiderle jurizează în aceste zile poveștile scrise de copiii care au participat la concursul literar „Ciripituri”. Cele mai bune texte vor fi premiate cu cărți și abonamente lunare la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București.

Timp de șase luni, proiectul „Povești în zbor” a însemnat trasee ghidate în Grădina Botanică București, bazate pe povești scrise special pentru proiect de cele cinci scriitoare și ilustrate de Alexia Udriște Olteanu, workshop-uri despre biodiversitate susținute de Radu Modan, fondatorul 1111 Birds, atelierele de modelaj și un concurs de scriere creativă cu povești despre păsări scrise de copiii români din țară și diaspora, precum și trei expoziţii în București. 

Școala9 publică astăzi una dintre poveștile scrise în cadrul proiectului: 

RĂZBUNAREA CÂRBEI

Zorii își revărsau abia simțit vălurile rozalii peste lume. Cârba deschise un ochi, apoi pe al doilea, se foi un pic, își aranjă cu ciocul două pene ciufulite și căscă, dar nu scoase niciun sunet. Încă nu era timpul să trezească toată colonia de ciori. 

Din cuibul ei din vârful plopului bătrân, Cârba conducea cioro-clanul. Așa îi spunea cartierului de ciori atunci când glumea cu prietenele ei. Era cea mai bătrână dintre ele, avea aproape douăzeci de ani, și văzuse multe la viața ei. De câțiva ani, se așezase împreună cu poporul ei de ciori în plopul cel mai înalt și mai frunzos din Grădina Botanică. Nu ar fi făcut-o, dar în satul de la marginea orașului mare, acolo unde trăiseră ea și ai ei în pace ani buni, oamenii tăiaseră toți copacii dintre drum și lanul de porumb. Unde să se adăpostească? Unde să-și mai construiască cuiburi? Unde să mai depună ouă și unde să își crească puii?

Când au venit oamenii cu drujbele, multe dintre ciori nu mai știau încotro s-o apuce. Cârba croncănise atunci poruncitor. Se ridicase în aer, se rotise deasupra câmpului și adunase într-un stol, ca o adevărată conducătoare de clan, toate ciorile care zburătăceau bezmetice. O ajutase și Krai, soțul ei, un cioroi maiestos și mândru, atât de curajos. Ce viață bună avuseseră împreună și câți pui își luaseră zborul din cuibul lor. 

Of, dacă ar fi știut Cârba ce îi aștepta în oraș, nu ar mai fi plecat niciodată de la țară. Ar fi căutat tot pe acolo un alt câmp cu secară sau grâu. Sau un lan de floarea soarelui. Dar l-a urmat pe Krai care zicea că viața la oraș va fi mai ușoară, că oamenii aruncă atâtea lucruri la gunoi, că vor găsi mai ușor de mâncare și că nu se vor mai lupta pentru fiecare sămânță și fiecare bob de porumb.

Pfff, își zise cioara alungând cu o mișcare de cap amintirile, azi încă e frig. De-abia final de februarie. Cârba își umflă puful și se acoperi mai bine cu penele. Așaa, acum îi era mai bine. Gata, soarele se ridică la orizont, e momentul să dea trezirea. Scoase niște cârâieli stridente în limbajul pe care toate ciorile din cioro-clan îl știau. Că una vorbea Cârba cu copiii ei, iar alta cu ciorile din celelalte cuiburi. 

Croncănitul Cârbei funcționă ca un ceas deșteptător. Plopul începu să tremure din toate ramurile. Puteai să juri că e viu și că o s-o ia din loc. Din cuiburi, ciorile începură să scoată curioase capetele și să se salute. Diminețile sunt cele mai frumoase, gândi Cârba. Se ridică la marginea cuibului și se uită cu atenție dacă mai era ceva de reparat. Împinse cu ciocul o crenguță de alun care stătea să cadă, verifică rețeaua din paie de plastic pe care o împletise la baza cuibului și meșteri un pic la peretele făcut dintr-un umeraș și fire de sârmă, construit pe partea de unde sufla vântul mai cu putere. Verifică stratul de frunze, puf și smocuri de lână. Perfect. Pur și simplu cuibul ei era perfect. Krai fusese un mare arhitect. Ce bine că făcuse un cuib așa frumos aici în vârful plopului. Păcat că bietul de el sfârșise așa de....

Cârba își opri iar gândul cel trist, își întinse aripile și se hotărî să inspecteze celelalte cuiburi, să vadă care mai era atmosfera în cioro-clan. 

Sări de pe marginea cuibului, își întinse aripile ca să și le mai dezmorțească, își drese glasul și coborî două crengi mai jos, la familia Croncănescu. Ciocârtica și Negruț Croncănescu se certau înfocat. Cârba nu pricepea de ce. Limbajul cuibului e diferit de limbajul speciei. E ca și cum în familie vorbești într-un fel, iar pe pajiște sau în copaci în alt fel. Când au zărit-o pe Cârba apărând de după trunchiul copacului, cei doi au tăcut brusc.

• Ziua bună, Ciocârtica! Totul în regulă?
• Eiii, nici gând, sări Ciocârtica spre Cârba, lovindu-l pe domnul Negruț cu coada peste cioc. Știi poienița dinspre tufele de maceșe? Am văzut ieri o cioară care nu face parte din cioro-clanul nostru. 
• Ce fel de cioară? Era un corb, o stăncuță, o cioară grivă, un alunar? Sau poate o gaiță?
• Nu te agita atâta, Cârbo! Era tot o cioară de semănătură, așa cum suntem și noi, doar că nu vorbea limba noastră.
• De unde știi că nu vorbea limba noastră? se răsti domnul Negruț, ciugulind-o de o aripă. S-a băgat la croncănit cu tine?
• Nu. Dacă vrei să știi, eu m-am băgat în vorbă cu el. L-am întrebat ce caută în grădină.
• Șiiii? cârâi nerăbdătoare Cârba
• Nu mi-a răspuns. Părea foarte obosit. Și mi s-a părut ciudat că purta un inel pe piciorul drept. Ca Merlin al nostru.
• Asta nu e bine, spuse Cârba gânditoare. Înseamnă că a avut de-a face cu oamenii. Iar oamenii aduc doar nenorociri.
• Eiii, nu chiar toți oamenii, sări Ciocârtica. Îi știi pe cei care au adus acum o lună, când a nins , semințe la hrănitoarea de păsări. Mi s-au părut ...de treabă.
• Ține-ți pliscul! cârâi Cârba. Ai uitat ce a pățit Krai? Nu-mi povesti mie de cât de buni sunt oamenii. Ce dacă au adus hrană! Ca și cum am avea nevoie de hrana lor. Ca și cum nu ne-am putea descurca singure. Avem mâncare îngropată pentru încă trei ierni. Noi suntem păsări deștepte, știm cum să ne facem provizii, nu avem nevoie de oameni să ne dea de mâncare.

Ciocârtica și Negruț se strânseră tăcuți unul într-altul. Știau ce pățise Krai. Sigur că știau. Era o poveste care circulase de la un an la altul, de la un cuib la altul, aproape devenise legendă. Toți știau că viteazul Krai fusese ucis de o piatră aruncată de nea Marcel, moșul urâcios care avea casa lipită de grădină, omul ăla care strivește melci și gândăcei, care alungă albinele și ușuie păsările. 

Abia ce se stabiliseră în Grădina Botanică când s-a întâmplat nenorocirea. Era primăvară. Cârba clocea ouăle, iar nea Marcel voia să le alunge din plop. Cică făceau prea multă gălăgie seara, când se întorceau de la câmp. Dar nu se gândise o clipă, urâciosul, că ciorile nu mai aveau unde să se ducă și că nu puteau să-și părăsească ouăle. Prima piatră a trecut peste capul Cârbei. A doua ar fi atins-o dacă nu s-ar fi pus Krai în fața ei. L-a lovit în plin. Fără viață, cioroiul s-a prăbușit printre crengile copacului și a rămas cu aripile întinse la rădăcina plopului. Nea Marcel a chiuit victorios, dar ciorile au amuțit de durere. Iar seara, după ce toți oamenii au plecat, întreaga grădina a răsunat de vaietele lor pline de tristețe. Se spune că ciorile își jelesc de fiecare dată morții.

De atunci, Cârba nu a mai avut încredere în oameni. Și nici în alți intruși. Cine era oare cioroiul ăsta misterios? Ce căuta în grădină?

• Ciocârtica, arată-mi unde l-ai văzut ultima oară.

Ciocârtica își luă zborul, iar Cârba o urmă. În poieniță nu mai era nimeni. Petice de zăpadă murdară acopereau pământul. Se uitară în stânga, în dreapta. Nimic. Țopăiră spre stejar și în sfârșit îl zăriră pe o ramură. Era într-adevăr un cioroi de semănătură. Semăna cu ele, negru, cu ciocul acoperit de o piele gri, dar avea la picior un inel cu cifre și litere. Oricât de deșteaptă se dădea Cârba, încă nu ajunsese să citească și să descifreze scrisul oamenilor. Dar știa că inelul acela e important și că spune ceva despre cine și de unde vine cioroiul ăsta ciudat.

• Craaa-craaaa, i se adresă Cârba cu sunetul de întâmpinare.
• Craaaa, îi răspunse cioroiul aterizând în fața ei.

Cârba îl măsură din priviri. Și, credeți-mă, nimeni nu se uită cu mai multă atenție decât o cioară.

• Mă înțelegi? întrebă Cârba.
• Da. Dacă o să cârâi rar, o să îmi dau seama ce vrei să spui.
• Cum te cheamă?
• Oberon.
• Oberon? Nu pari a fi de pe aici.
• Nu sunt. Vin din nordul îndepărtat. Am străbătut mulți kilometri până am ajuns la voi. În țara de unde vin, iernile sunt aspre tot timpul, dar iarna asta a fost mai grea decât toate. A nins mult, apoi a dat înghețul. Oricât loveam cu ciocurile pământul, nu mai puteam ajunge la hrană. Ne-am strâns toate la sfat și am hotărât să migrăm.
• Dar ciorile sunt păsări sedentare, nu pleacă în timpul iernii, cârâi Cârba. 
• Da, așa e. Nici noi nu am fi plecat dacă nu am fi fost în pericol de moarte. Greșeala noastră a fost că am plecat pe furtună. De obicei, nu ne temem de vremea rea, iar în țara mea plouă des. Nu îmi e frică să plutesc pe rafale de vânt, să mă dau peste cap, să fac tumbe prin nori. Uneori chiar e distractiv. Dar pe furtuna aia de zăpadă nu vedeai nimic. M-am rătăcit de ai mei și m-am trezit împins spre sud, tot mai la sud. Habar nu mai aveam pe unde zburam. Ieri, am ajuns epuizat aici. Vreau să mă întorc acasă, dar va trebui să mai rămân un pic, până înverzesc copacii. Of, trebuie musai să mă întorc la Umbrina, soția mea. Dacă nu ajung la timp, va crede că am murit și cine știe cu ce cioroi tânăr o să clocească ouăle.
• Stai, frate, ține-ți firea, cârâi Ciocârtica. Mai e timp până să depună ciorile ouă. Dacă e așa frig acolo de unde ai venit, poți să mai rămâi un pic pe la noi, să prinzi putere și să te întorci apoi, sănătos-voinic, acasă. Știi, poți să stai în cuibul lui....
• Craaaa-craaa-craaaa!!! Îi tăie vorba Cârba. Înainte de a-l primi în cioro-clan, să aflăm de unde are Oberon inelul de la picior.
• Craaaa, ăsta? întrebă Oberon lovind inelul cu ciocul lui cenușiu. Mi l-a pus un om, încă de când eram pui. Părinții mei au murit. Mama a fost împușcată, iar tata a fost prins de un motan. Dacă nu era omul ăsta, am fi murit și noi. Ne-a hrănit, ne-a observat, iar apoi ne-a eliberat. Din când în când vine și ne urmărește printr-un aparat ciudat pe care și-l pune la ochi. Vrea să vadă ce mai facem. E cercetător. Cât am stat la el am învățat o sumedenie de trucuri. Avea o mașinărie unde dacă aduceai lucruri primei de mâncare. Ne dădea mistere de rezolvat. Voia să vadă cum scoatem viermișori dintr-un borcan, cum desfacem un băț legat cu sfoară. M-am prins repede cum vine treaba. Știți doar cât de deștepte suntem noi ciorile.

Cârba se uita mirată la Oberon. O cioară fusese salvată de un om. Poate că nu toți erau ca moș Marcel. Poate Ciocârtica și Negruț aveau dreptate. Hmmm, nu putea să aibă încredere totuși.

• Oberon, oamenii sunt răi.
• Unii sunt, dar alții nu sunt. 
• Ți-am spus, Cârbo, că nu sunt toți răi. Vezi? Oberon spune ca mine.
• Dar tu de ce spui că sunt răi? întrebă Oberon

Și Cârba îi povesti despre tăierea copacilor de la marginea lanului de porumb, despre moș Marcel și despre moartea lui Krai.

Oberon lăsă capul în pământ în fața Cârbei.

• Îmi pare atât de rău. Am văzut și eu multe la viața mea. Ciorile însă au trăit mereu în preajma oamenilor. Există legende despre noi pe care oamenii încă le spun. Cică suntem pictate și în peșteri, iar zeul Odin, venerat în trecut de oamenii din țara mea, avea doi corbi cu care se sfătuia. Și cică ar fi și o fabulă despre o vulpe și o rudă de-a noastră, corbul. Dar, din câte am aflat, cel care a scris-o habar nu avea de ce suntem în stare. Sunt sigur că există și în țara asta legende și povești despre ciori. Noi și oamenii am stat unii lângă alții. Noi am mâncat gângănii dăunătoare, ei au cultivat lucruri din care ne-am înfruptat și noi. Acum mâncăm din gunoaiele aruncate și curățăm pe gratis orașele.
• Ai dreptate, cârâi Cârba încetișor, dar tot nu mă pot împăca cu moartea lui Krai. Moș Marcel a rămas nepedepsit. Și o cioară nu uită niciodată răul făcut.
• Așa e. Dar, dacă mă primești în cioro-clan până plec acasă, am o idee despre cum te-ai putea răzbuna.

Ciocârtica dădu fericită din aripi.

• Craaa-craaaa, cum îți spuneam, Oberon, avem un cuib gol. Onyx, verișoara mea, a cunoscut un cioroi din altă colonie și a plecat cu el. A lăsat cuibul gol. De obicei, se așază în el câte un vânturel roșu, dar acum e gol. Poți să stai în el până la primăvară.
• Mulțumesc! 
• Te mai ajută Negruț să faci reparații. Am văzut în coșul de la intrarea în grădină niște materiale de construcție clasa întâi.

Așa s-a mutat Oberon în cioro-clan. Zile întregi l-a spionat pe Moș Marcel. Îl urmărea cum pleacă la piață, cum se întoarce, cum meșterește prin curte, îl privea din plop cum mănâncă la masa din bucătărie și cu câtă afecțiune își spală Dacia Logan din curte, iar la final îi pupă parbrizul lucios. 

Un gând începu să crească în capul lui Oberon. Că, deși oamenii spun despre cei fără de minte că au minte de pasăre, ei bine, ciorile au foarte multă minte în căpșorul lor. Iar gândul lui Oberon se transformă în plan.

Într-o duminică, chiar când ultimul petec de zăpadă se topea sub razele unui soare primăvăratic, Ciorile se așezară gata de luptă în copacii din jurul curții lui moș Marcel și pe acoperișul casei. Erau mai multe ca niciodată, nu doar cele din cioro-clanul Cârbei. Tensiunea străbătea ca un curent electric fiecare inimă de cioară. Înaripatele au așteptat, ascunse și liniștite, până ce moș Marcel a terminat de spălat și de lustruit Dacia albastră. Exact când s-a aplecat să îi dădea pupicul de final, toate ciorile s-au ridicat ca la un semnal și au lansat o ploaie de găinații urât mirositori peste moș și mașină. Apoi cu croncănituri vesele s-au îndreptat spre câmpurile de la marginea orașului, lăsîndu-l pe Marcel și preaiubita lui mașină pictați în alb-maroniu din cap până-n picioare. Stolul plana vesel pe un vânticel cald. Părea că vine primăvara. Chiar și în sufletul Cârbei.