Suntem în decembrie 2007. Nicoleta ajunge prima dată în India. Deși i s-a spus că acolo sunt 30 de grade, nu renunță la palton. Îl vizitează pe cel care îi va deveni soț, doi ani mai târziu – când revine în țara pe care o descrie drept „a extremelor”, de data asta ca să rămână. „N-a fost o decizie dificilă pentru mine”, spune ea, „pentru că, de obicei, ne urmăm perechea. Eu nu cred în căsniciile la distanță: unul într-o țară, altul în cealaltă”.
În iunie s-au împlinit 11 ani de când locuiește în India. Discuții despre o posibilă întoarcere în Europa mai apar, dar Nicoleta recunoaște că le este bine unde sunt acum. După mulți ani în care a predat limba spaniolă în școli internaționale, a luat o pauză. Oferă cursuri particulare unui număr limitat de persoane și este voluntară într-un centru unde sunt copii seropozitivi. Are mai mult timp pentru ea și pentru studiile de care s-a apucat cu ani în urmă și pe care le poate finaliza acum.
În România, Nicoleta a studiat contabilitate. Era Assistant Manager într-o companie în care folosea frecvent limba engleză. A colaborat cu un after-school particular, unde ajuta la teme, și așa a început relația ei de lungă durată cu domeniul educației. „Când am ajuns prima dată în India, am stat pe tușă doi ani. Aici așa spune legea, dacă imigrezi în calitate de spouse (soț/-ie).” Perioada în care soțul ei a fost singurul care putea lucra în familie a fost cruntă.
„Noi am început de la zero. Cred că aveam două farfurii, o cratiță și o saltea de persoană. Cât nu am avut voie să lucrez, trebuia să-mi umplu timpul cu ceva. M-am apucat să învăț spaniolă și am luat examenele DELE.”
Apoi a devenit PIO (Person of Indian Origin) – în prezent Overseas Indian Citizen (cetățean indian de peste mări) și a fost prima dată angajată chiar de instituția unde își dăduse examenele de limba spaniolă. „Au primit rezultatele înaintea mea și mi-au făcut o ofertă. Aici nu erau la modă limbile străine, în afară de engleză, care este, practic, a doua limbă.” De atunci, a predat spaniolă în două școli internaționale, trecând de la cursanți adulți la copii.
La fel ca în România, în aceste școli învață atât copiii nativilor, cât și copii ai cetățenilor străini. Există însă diferențe mari chiar de la o școală internațională la alta. „Depinde foarte mult de zona în care locuiești. Dacă lucrezi pentru o companie și stai într-un complex rezidențial, normal că la școală vor fi înscriși mai mult copii de expați. Eu am locuit și am predat în zone cu un procent mai mare de copii indieni.”
În școlile internaționale de la noi se adoptă, de obicei, minim două tipuri de curriculum: cel românesc și cel al țării pe baza regulilor cărora a fost modelat sistemul (școlile americane sau britanice sunt printre cele mai frecvente). „Și aici sunt cel puțin două sisteme. Avem sistemul indian și unul sau două sisteme internaționale. Se predă în engleză, iar limbile indiene sunt învățate ca limbi străine. Școlile de stat sunt diferite, pentru că se studiază în limbile materne”, explică Nicoleta.
India este țara extremelor. Vezi școli care au cele mai moderne dotări, dar și școli în care copiii stau pe jos și încă scriu pe tăblițe. Dar nicio formă de învățământ nu este gratuită. Educația se plătește de la clasele mici. „În România, dacă vrei să înveți, poți”, crede Nicoleta, „pentru că mai ai și o alocație, oricât de mică. Aici, nu poți, dacă nu ai bani”. De aceea, orice părinte se spetește să își poată trimite copiii la școală.
„Ai copii, s-a terminat distracția. Te-ai căsătorit și deschizi deja conturi – cei din clasa de mijloc fac mereu economii. Scopul final este să aibă copii care să studieze și să ajungă manageri undeva; să fie șefi.”
I-a fost cel mai greu să se adapteze la reacțiile profesorilor – majoritatea nativi. După atâta vreme, nu mai este „apariția exotică”. Lumea s-a obișnuit cu ea, India a adoptat-o. Dar asta nu înseamnă că nu se lovește de atitudini dificile.
„Profesorii de aici nu încearcă să dezvolte o relație cu copiii. Vin, își fac norma și pleacă. Puțini sunt cei care încearcă altceva. În școli, bullying-ul începe de la cadrele didactice. Suntem cei mai mari bullies (agresori). Noi ridicăm elevii în picioare, îi facem de rușine, le răspundem sarcastic. Copilul ajunge să simtă o revoltă continuă și încearcă să se răzbune, de obicei pe colegii lor mai slabi. Mi-am dorit să îndrept situația.”
Așa a început Nicoleta să urmeze cursurile de specializare în psihopedagogie și științele educației. „Incluziunea copiilor cu dizabilități este o problemă majoră. Profesorii au tendința de a pune diagnostice, iar asta nu este etic. Ar trebui ca imersiunea la clasă să se facă în mod treptat, cu observații punctuale – nu îi arunci în mijlocul lucrurilor și te aștepți să se descurce.” Nu știe să existe prevederi legale clare sau un sistem legat cu privire la integrarea copiilor cu CES. În India se adoptă multe lucruri noi, fără a fi studiate în profunzime. Nu este de mirare că adaptarea a decurs ușor; chiar ea recunoaște că există nenumărate asemănări între sistemele noastre de învățământ.
„Înainte, ne luam cunoștințele din cărți și de la școală, dar situația s-a schimbat. Există acces la informație, ce trebuie să facă un profesor este să o explice.” În viziunea Nicoletei, copiii cunosc deja conținutul cărților și au nevoie de lecții cât mai practice, ca să înțeleagă. În plus, crede că dascălii ar trebui să fie exemple din toate punctele de vedere. „La noi, profesorii erau curați, călcați, aveau prestanță. Aici îi mai vezi încălțați cu sandale, cu pete de mâncare pe haine, chiar mirosind. Ce exemplu oferă ei?”
Firește că nu toți profesioniștii din educație sunt dezinteresați. Una dintre prietenele Nicoletei este învățătoare și parcurge module paralele. Cu ea face chiar și schimb de cursuri. „Creierul este un mușchi. Dacă nu îl folosim, se atrofiază. Când ești pasionat, te adaptezi continuu și dezvolți metode noi ca să ajuți copiii. Profesorii nu trebuie doar să transmită informații, ci și să ofere sprijin în asimilarea lor.”
Pentru că în România relația dintre profesori și părinți a ajuns unul dintre cele mai discutate subiecte, aș vrea să aflu cum stau lucrurile în India. „Depinde foarte mult cum alegi să comunici. Dacă tu, profesorul, explici mereu ce alegeri faci, și părintele vine spre tine. Personal, nu am avut probleme. Dar niciodată nu m-am simțit mai jignită decât atunci când o cunoștință mi-a spus că, în India, predă în școli doar cine nu-și găsește altceva de muncă.” Revoltată de idee, Nicoleta se gândește că s-a răspândit tocmai din cauza atitudinii majorității profesorilor. „Părinții spun că ei plătesc școala, așa că profesorii le sunt datori. Fals! Plătesc un serviciu pe care li-l fac copiilor, care vor reuși să își găsească un loc de muncă în viitor.”
„Am trei sertare de scrisori și de felicitări”, răspunde Nicoleta curiozității dacă mai ține legătura cu elevii ei. La ultima școală la care a predat, înainte de a trece la cursuri în particular, a fost și mentor pentru două fete care aveau dificultăți de integrare socială. Este încă în contact cu ele și le răspunde la mesaje, când îi mai povestesc cum e viața lor. „Înainte, când mergeam pe stradă, știam precis cine mă strigă dacă auzeam Hola, señora!”
Nicoleta și soțul ei locuiesc în Bangalore, capitala statului indian Karnataka. Potrivit ultimelor recensăminte, populația statului se ridică la în jur de 10 milioane în oraș, la care se adaugă încă vreo nouă în zona metropolitană. Practic, Karnataka este România – ca număr de locuitori. „Când ne-am mutat în zona unde locuim acum, era un sat. S-a dezvoltat foarte mult și face parte din oraș, acum. Există restaurante și cluburi, iar școlile sunt la 20 de minute distanță.”
Rămân în India în primul rând pentru că acolo au prieteni, dar și pentru că își permit un stil de viață la care ar avea acces mai greu în Europa. „Într-o țară europeană, nu aș putea urma cursurile pe care le fac aici. De fiecare dată când primim o ofertă, o cântărim și India iese în câștig, pentru că, oricât de ciudat ar suna, ne-am obișnuit cu un nivel de confort. Dacă îmi lipsesc activitățile culturale, pot să-mi rezerv un zbor, să-mi clătesc ochii la niște muzee și să mă întorc – sau puteam, înainte de pandemie. În plus, în țara asta a extremelor nu te plictisești niciodată. Acum câteva luni, am organizat un eveniment acasă și mi-au intrat trei maimuțe în bucătărie. Au dărâmat tot și au mâncat tot ce au găsit, fructele, bananele. Din când în când, mai dau peste un șarpe pe terenul de tenis.”
Nicoleta s-a integrat total într-o țară pe care o vedem drept foarte diferită, dar care, după discuția cu ea, nu mi se mai pare atât de exotică.
„Ce mă supără pe mine la români este că nu par să profite de educația cât de cât gratuită. Toate discursurile despre școala vieții. Care școala vieții, când tu nu poți lega două cuvinte? Aici este o adevărată tragedie dacă nu mergi la școală. Nu ai școală, nu-ți găsești un loc de muncă.”
Singura mea obiecție se referă la sistemul de caste, despre care înțeleg că ar funcționa încă în cea mai mare parte a Indiei. Când am vizitat Bangalore, cu ani în urmă, impresia mea a fost că procentul de femei și bărbați în diverse profesii ar fi aproximativ egal. În magazinele mari erau angajați de ambele sexe. Într-un complex IT & Tech impresionant pe care l-am vizitat am văzut și pantaloni chino, și sariuri. „Aici este în continuare interzis prin lege să afli sexul copilului înainte de naștere”, îmi răspunde Nicoleta. „Într-un oraș cosmopolit precum Bangalore, situația este așa cum ai descris-o, dar n-aș numi-o reprezentativă pentru întreaga țară. Situația diferă drastic de la un stat la altul și sunt încă multe fete care termină facultăți doar pentru că așa pot încheia o căsnicie mai bine cotată.”
Fotografii din arhiva personală.
