Elevi
Elevii mei provin din medii foarte diferite. Am copii care provin din familii de surzi, din familii tipice, din centru de plasament, copii cu hipoacuzie, dar și cu deficiențe asociate. Cei mai mulți dintre elevii mei nu sunt din București, ei stau în internatul școlii, petrecem foarte mult timp împreună. Încerc să descopăr în fiecare copil un potențial de dezvoltare, pe care să construiesc un demers didactic potrivit, astfel încât, la finalul unei zile, fiecare copil să fi progresat. Pun foarte mult accent pe nevoile fiecăruia și încerc să modelez tot ce are mai bun acel copil. Pentru mine este clar, eu sunt acolo să răspund nevoilor fiecăruia oricât de provocator ar fi acest lucru. Am înțeles de la început că rolul meu este să le fiu educator, dascăl, prieten, model. Și am datoria să fac astfel încât să le fie bine.
Nemulțumiri
De zece ani, de când sunt profesoară în învățământul special, m-am confruntat cu foarte multe prejudecăți din partea oamenilor. Școala specială este considerată un tip de segregare a copiilor cu dizabilități sau cu CES. Din experiența mea, școala specială înglobează atât un mediu securizant afectiv pentru elev, oameni bine pregătiți metodic și psihopedagogic, resurse potrivite și un traseu educațional adecvat. Mi-aș dori să nu se mai pună presiune pe noi, cei care lucrăm la firul ierbii, să înțelegem la nivelul întregii societăți că un copil cu handicap are nevoie de toată pregătirea și suportul din partea adulților și că școala specială nu are de ce să trăiască sub amenințarea desființării.
De multe ori, profesorii din aceste școli sunt priviți în mod eronat ca niște supraveghetori; în realitate, noi suntem niște specialiști foarte buni în psihopedagogie.
Integrare
Elevii cu CES care termină opt clase, adică învățământul gimnazial, pot opta pentru învățământ liceal sau profesional, în baza certificatului de orientare școlară. „Admiterea” în învățământul liceal de masă este un pas, însă un copil cu CES are nevoie de un „pachet complet” de servicii. Aici mă refer la profesori instruiți, foarte bine pregătiți cu privire la tipul de intervenție necesară copilului. Pentru că este diferit. Un copil hipoacuzic, de exemplu, are nevoie de cunoașterea limbii semnelor de către toți cei cu care interacționează, de terapie specifică de compensare, antrenament auditiv, adaptarea curriculară, consiliere, pe când un elev cu TSI are nevoie de alt tip de intervenție. În mod ideal, vorbim de individualizarea procesului educațional. Foarte multă individualizare, dar aceasta lipsește în școala românească.
Din păcate, de mulți ani, observ că măsurile luate sunt mai mult că formă. În realitate, copiii cu CES au șansa de a se adapta ei în școală sau nu. Foarte rar, școala se adaptează necesităților lor.
Am întâlnit, de-a lungul timpului, copii care s-au transferat în școala noastră după mai mulți ani în care au învățat în școala de masă. Din păcate, nivelul lor era cu mult sub potențial, atât comportamental cât și cognitiv. Pentru că nu au beneficiat de o învățare specializată, de multe ori primeau sarcini doar ca timpul lor să fie „umplut” și să nu „deranjeze”, la fel, primeau notă de trecere din „bunăvoința” profesorilor. Nu este în regulă. Trebuie să fim conștienți că facem foarte mult rău având această atitudine. Cu greu am reușit să readuc zâmbetul pe chipul unui copil, victimă a bullyingului din școală, atât din partea cadrelor didactice, cât și din partea colegilor. Și încrederea părinților în sistemul de educație s-a redobândit cu dificultate și cu multă, foarte multă răbdare.
Prejudecăți
Principalele prejudecăți de care se lovește o persoană CES? Că sunt ciudate, că sunt inferioare, că sunt asistate social, că trebuie să stea izolate, că trebuie să fie tolerate. Nu știu, avem nevoie de educație în această zonă vulnerabilă. Să înțelegem că suntem toți la fel de speciali. Și mai trebuie să înțelegem că educația persoanelor cu dizabilități este treaba tuturor. Eu cred că gradul de civilizare al unei țări este dat și de felul în care își integrează oamenii cu dizabilități.
Adaptare la izolare
Învățământul online din școala în care predau a purtat numele de „Școala de acasă”. Atât eu, cât și colegele mele am încercat să transferăm procesul de învățare din mediul școlar în cel de acasă, folosindu-ne de instrumentele tehnologice pe care le aveau copiii și părinții la îndemână: WhatsApp și Facebook.
Organizarea activității în perioada izolării a constat în mai multe întâlniri (pe Zoom sau pe Facebook Room) între profesori pentru stabilirea obiectivelor și conținuturilor didactice pentru clasa/grupul de elevi și intervenție individuală cu fiecare elev separat. În același timp, s-au organizat la nivelul școlii două grupuri de sprijin pentru părinți: un grup în care părinții erau consiliați cu privire la intervenția necesară asupra copiilor cu dizabilități, iar altul pentru sprijinul moral al acestora.
Lecțiile online au fost pregătite în echipă (profesorul psihopedagog, împreună cu profesorii de specialitate și cu profesorul educator). Fiecare clasă a avut un orar special în această perioadă, iar întâlnirile virtuale au fost individuale.
Pe grupul de pe Facebook am promovat știri din surse sigure, am transmis mesaje de încurajare și de motivație, am încărcat poze și teme săptămânale de lucru. Acum, în acest grup sunt stocate peste 2.500 de materiale educaționale filtrate de colegele mele din spațiul online, dar și create de la zero cu foarte multă răbdare și creativitate (filmări cu limbajul semnelor, exerciții de respirație, exerciții de kinetoterapie, art terapie, jocuri educaționale etc.)
Pe grupul de WhatsApp al fiecărei clase am trimis teme personalizate, particularizate pe nivelul fiecărui copil. Tot aici am avut și call-uri cu copiii, folosind aplicația video pentru a putea comunica prin limbajul semnelor. La elevii cu dizabilități severe, profesorii au intrat în videocall cu părinții pentru a-i îndruma pas cu pas, în lipsa prezenței fizice a profesorilor sau a terapeuților.
A fost foarte greu, dar nici un cadru didactic nu a renunțat la a fi sprijin pentru familie, iar părinții și copiii au colaborat cât de bine s-a putut.
Provocări
A fost greu să acceptăm că sunt puține lucruri care vor avea cu adevărat rezultat și unde copilul va înregistra un progres. Am stabilit împreună cu colegele mele tot ce avem de făcut în această perioadă și am lucrat foarte mult împreună. De exemplu, dacă eu mă filmam acasă pentru a face o lecție, colega mea, profesor-educator, elabora o fișă de lucru sau corecta teme, în timp ce o altă colegă intervenea alături de părinte. Au fost foarte multe ore de muncă, mai multe ca la școală, de fiecare dată în echipă.
Pentru elevi a fost dificil să înțeleagă că a sta acasă nu înseamnă că sunt în vacanță-vacanță, pentru că ei asociau timpul petrecut în familie cu joaca, nicidecum cu lecțiile.
Pentru părinți a fost dificil să preia și rolul de educator. Au fost multe momente în care toată lumea era copleșită, au fost și momente de deznădejde, frustrare, neputință.
De la un punct încolo a intervenit dorul. Copiilor li s-a făcut dor de colegi, ne întrebau foarte des când ne vom întoarce la școală. Le-au lipsit foarte tare interacțiunea, comunicarea prin limba semnelor, prezența profesorilor, activitățile pe care ei le făceau la școală.
Având clasa I a fost și mai dificil. Pentru că noi acum punem bazele scrisului, cititului și socotitului. Copiii au multă nevoie de prezența fizică a profesorului. Am renunțat la predarea conform planificării mele de la școală și am intrat în universul lor de acasă. Copiii au lucrat în această perioadă cu ustensile de bucătărie, au învățat să hrănească animalele din curte, să pregătească masa alături de părinți, să-și întărească relația cu frații sau cu familia. Am privit această perioadă ca pe o oportunitate de a transfera o parte din cunoștințele de la școală în viața de zi cu zi.
După data de 15 mai, când restricțiile s-au ridicat, am mers acasă la ei. Cei mai mulți locuiesc la curte, așa că am putut sta în aer liber. Le-am dus materiale, cărticele, am lucrat cu ei, chiar dacă a însemnat peste 1.000 de kilometri parcurși. Și încă din vacanța de Paști, împreună cu colega mea de clasă, am mers la școală, am făcut pachete cu materiale educaționale și le-am trimis prin curier. Am și plâns în ziua aia, amândouă, știind că nu vom mai avea „Serbarea Abecedarului”.
Viitor
Sper că școala va începe în septembrie. Și spun asta foarte rațional. Deja simt că s-au pierdut multe cunoștințe, că elevilor le va fi greu să recupereze. Pregătim un plan remedial bine pus la punct, astfel încât să ne asigurăm că decalajul va fin minim sau deloc. La nivelul școlii, creionăm un program suplimentar de intervenție: mai multe ore de terapii specifice făcute voluntar de către cadrele didactice, ore suplimentare de recuperare a cunoștințelor necesare. Nu știm însă cum vom face, trebuie să evaluăm copiii, ca să știm cât de mari sunt pierderile. Este clar că pentru copiii cu dizabilități trebuie asumat un plan de redeschidere a școlilor, cu toate măsurile de siguranță respectate foarte strict.
Din păcate, învățarea online funcționează pe termen scurt, iar izolarea în casă, pentru ei, este un regres major.
Continuarea studiilor
Foarte puțini elevi cu CES se înscriu la examenul de Evaluare Națională, foarte puțini iau notă peste 5, și mai puțini iau examenul de Bacalaureat. Pentru elevii cu deficiențe grave este obligatoriu învățământul până la clasa a X-a. Apoi, părinții, în lipsa unor forme adecvate de învățământ (deși există câteva școli profesionale speciale) aleg să îi retragă. Din păcate, pentru acești copii, traseul lor educațional este încheiat. Primesc o diplomă de zece clase și rămân izolați la domiciliu sau părinții găsesc soluții punctuale. Pentru ei ar fi necesare niște centre de zi, cu activități de terapie și formarea autonomiei personale sau niște ateliere protejate în care să poată lucra. Dar sunt extrem de puține în toată țara.
Absorbție pe piața muncii
Procentul este mic. De multe ori, soluțiile vin tot din partea școlilor speciale. Multe școli și-au acreditat și nivel liceal sau profesional, cu specializare în diferite domenii de activitate, elevii fac practică pe timpul școlii la diverși agenți economici, deci sunt create niște punți. Nu știu însă ce se întâmplă apoi. Avem și noi foști elevi care își doresc să lucreze și nu găsesc nimic potrivit. Cele mai multe opțiuni sunt munci necalificate.
Satisfacțiile profesorului
Le găsesc în bucuriile mici, de zi cu zi. Când le reușește ceva, când încearcă și greșesc și mai încearcă o dată. Mă bucur să îi văd că au idei, că pun întrebări, că se simt confortabil în clasă și în școală. Mă impresionează gesturile lor simple, cum ar fi că rup păpădii din gard și mi le dau sau că se leagă la șireturi unul pe altul.
