Cea mai importantă victorie a Ioanei și a organizației sale este că a reușit să aducă discuția despre traficul de persoane în școli, prin cursuri susținute de către Ministerul Educației. Programa dezvoltată de ea începe să fie preluată de către organizații în alte 18 țări. În acest an, Ioana Bauer a devenit Ashoka Fellow și se alătură unei comunități de peste 3.800 de antreprenori sociali din 93 de țări, o elită muncitoare a celor care se încăpățânează să schimbe lumea. Ne-a spus povestea proiectului, cum își propune asociația să propage programul anti-trafic de persoane către 1 milion de tineri până la sfârșitul lui 2020 și cum reușește să ajungă la 10% dintre copiii României cu un buget de mai puțin de 70.000 de euro pe an.
„Niciodată nu credeam că poate să mi se întâmple mie”
Lucram într-o țară de destinație, în Grecia, într-un adăpost cu supraviețuitori. Majoritatea erau din România și majoritatea aveau cam aceeași poveste: „Știam despre traficul de persoane, dar niciodată nu credeam că poate să mi se întâmple mie.” Era un adăpost pentru fete și femei, unele dintre ele chiar participaseră la lecții sau sesiuni de informare despre traficul de persoane în școală și, cu toate astea, tot au ajuns să fie victime.
Ideea de a mă întoarce în România a venit fix atunci. Într-un adăpost ajuți un număr de persoane destul de limitat pentru că ai un anumit număr de paturi și ai de-a face cu o traumă semnificativă, adică munca e imensă. Am zis, hai să vedem ce se face pe prevenire.
Circumstanțial aflasem despre eLiberare și oarecum, ce făceau ei era pur informațional, făceau flyere și încercau să promoveze subiectul în social media. Când m-am întors, am zis: „Trebuie să facem ceva în școli, dar trebuie să facem ceva în școli altfel decât ceea ce s-a făcut”. Tema asta a traficului de persoane e oarecum inclusă în lecțiile sau sesiunile obligatorii de informare. Mi-am dat seama că degeaba te duci la oameni cu informații și cu statistici, lucrurile trebuie să fie mult mai personale. Așa a venit ideea de a crea un material pentru școli care să creeze discernământ în rândul tinerilor. Pentru că traficul de persoane începe cu visul unei vieți mai bune și ideea nu e să-i determini pe oameni să nu-și mai urmărească visul, ideea e să îi ajuți să facă acest lucru într-un mod responsabil.
Acesta a fost primul proiect la care am lucrat la eLiberare: un material care să se preteze la școli, dar care în același timp să poată fi utilizat de oricine. Am creat prezentarea asta pentru școli, am creat un suport de lecție sau o explicație care să o însoțească și ne-am axat foarte mult pe chestiuni practice. Materialele noastre întotdeauna vin cu povești ale unor supraviețuitori, sunt făcute să fie interactive. Am reușit să acredităm sau să avizăm materialul, găsind persoana din minister care chiar a rezonat cu acest subiect. Ministerul Educației ne-a devenit partener în proiecte.
Un alt lucru semnificativ pe care l-am schimbat în 2016, când am preluat organizația, este că am luat programul și l-am digitalizat. Acum, fast forward patru ani, ne-a ajutat foarte mult pasul acela care a venit oarecum constrâns. Atunci nu mai aveam resurse să trimitem fizic prin poștă sau prin curier lucruri. În pandemie toată lumea a trebuit să facă pasul spre online și noi deja îl aveam făcut.
Câți profesori au interacționat cu programele voastre online?
Undeva la 7000 de profesori, peste 5000 de instituții educaționale. Să obții resursele noastre digitale nu e așa de simplu, adică nu le descarci pur și simplu cu un link. Trebuie să faci o comandă, trebuie să semnezi un parteneriat, trebuie să treci printr-un proces. Dacă cineva nu ar fi hotărât, nu ar face toți pașii ăștia. Întrebarea este câți dintre ei o fac doar ca să primească o adeverință la final, după ce mai parcurg încă niște pași și câți dintre ei chiar vor să discute despre subiectul acesta? Ce am văzut noi e că sunt foarte mulți care revin. Noi în fiecare an încercăm să aducem la zi nu doar cifrele, dar și în formatul lecției pe care o prezentăm, să aducem alt material video.
Cred că profesorii sunt cel mai bun exemplu de parteneriat pe care îl avem, în termeni de impact și implicare. Când am început să facem traininguri cu ei, odată am uitat să închidem înregistrarea și ne-am trezit cu 300 și ceva de profesori care au venit, chiar veniți de la zeci de kilometri distanță. Interesul există și oamenii vor să afle și vor să facă ceva.
35% din materialele noastre ajung în zona rurală. Ca acoperire, mi se pare că anul trecut am ajuns în 40 de județe din 42. Am avut super multe comenzi în partea de Nord-Est, ceea ce e minunat pentru că știm că zona respectivă e și super vulnerabilă. Ne-am dat seama că deși merge super bine și avem atâtea sute de mii de elevi, nu am ajuns la toți. Deci merge bine, dar e loc de și mai bine, cu siguranță.
În ultimii ani ați ajuns la peste 600.000 de elevi, corect?
Din 2016 am început să numărăm, 2020 nu e încă numărat. În trei ani am ajuns la 650.000 de elevi. Vrem să ajungem la 1.000.000 până la finalul anului, să vedem ce zice pandemia.
Unul dintre motivele pentru care am mers spre școli este că rolul școlii nu se rezumă la partea de educație, eu zic că ar trebui să acopere și partea de protecție. Ai copii care se duc la școală și poate acolo e singurul mediu în care cineva e cu ei zi de zi. Ne-au impresionat foarte mult reacțiile unor profesori sau ale unor consilieri care chiar au luat foarte personal responsabilizarea asta pe parte de protecție a celor vulnerabili. Și de acolo am avut referiri și am putut să intervenim chiar dacă nu au fost neapărat cazuri de trafic per se, au fost cazuri de abuz în care am putut să intervenim sau cazuri de revenge porn. Am făcut sesiuni și cu biblioteci și bibliotecari. Ideea noastră e de a ajunge la cât mai mulți oameni și de a face ca problematica traficului de persoane să ajungă în discursul public.
Am făcut o statistică bazată pe parteneriatele pe care le avem. În majoritatea centrelor, când vine vorba de minori, dar nu numai, familia sau comunitatea apropiată a victimelor e implicată în partea de trafic. Și atunci, familia, care ar trebui să fie primul cerc de protecție și de siguranță al victimelor, devine de fapt parte din problemă.
Recapitulez oferta voastră educațională: aveți două mari variante de intervenție, una mai amplă, cu trei lecții și suport de curs, dar și o intervenție succintă pentru Școala Altfel, care bănuiesc că funcționează și ca ore de dirigenție. Plus trainingurile cu profesorii.
Da. Cu mențiunea că avem și un manual de acțiune pentru cei care vor să facă mai mult. Tot așa, explicat pas cu pas, ce anume implică să faci, de exemplu, o campanie la nivel de școală, distribuire de materiale, o vizionare, sau alte idei de campanii și de intervenții. Avem și filme documentare pe care oamenii pot să le comande și să le vizioneze. Aici vizăm nu doar profesorii, dar și elevii.
Ideea aici e că traficanții s-au prins că peer-to-peer recruitment funcționează mai bine. Dacă te duci ca adult și încerci să convingi anumiți tineri, vor fi reticenți pentru că se întreabă ce cauți tu aici și care e interesul tău ascuns. Dacă eu, ca elevă care înainte aveam aceleași provocări ca tine și provenim din medii similare, vin cu cel mai nou telefon și geantă de firmă și dintr-o dată viața mea e mult mai bună și îți zic că am cunoscut un tip și că, dacă vrei, îți fac și ție cunoștință cu un prieten de-ai lui, o să ai mult mai multă deschidere față de mine decât față de un om la patruzeci de ani care vine și zice „Păpușă, hai să plecăm în Spania să facem bani!”.
Noi credem foarte mult că putem să contracarăm treaba asta pe ideea de peer-to-peer prevention. Noi nu mergem către tineri doar pentru că sunt vulnerabili, mergem către ei și pentru că au un potențial major pe partea asta de prevenire, că ei sunt o linie de apărare importantă.
Pornim totdeauna cu un mare respect pentru profesori. E ușor să blamezi un sistem și să uiți că e format din oameni, de multe ori oameni care se duc și fac treaba asta pentru sume de bani pentru care majoritatea dintre noi nu ne-am da jos din pat.
Care sunt celelalte direcții de acțiune?
Avem patru direcții în care ne uităm și ne concentrăm. Programul educațional este unul dintre cele mai mari, am putut ajunge până la 650.000 de elevi de la școli generale. Inițial mergeam doar spre licee, dar apoi ne-am dat seama că e un pic cam târziu dacă te uiți la statistici: în România, tinerele sunt recrutate undeva la 10-12 ani.
Ce ne-am dat noi seama este că, deși există instituții sau organizații care ar trebui să știe despre trafic, niciodată nu trebuie să plecăm de la premisa că lucrul acesta se și întâmplă. Și atunci mergem mult pe partea asta de sesiuni de formare, atât pentru ONG-uri, cât și pentru actori din zona de stat, deci instituții de stat și ce ține de sistem social. Facem formări inclusiv cu oameni din poliție, am făcut și cu magistrați, tot felul de actori nontradiționali. Tema traficului de persoane nu este limitată doar la organizații care lucrează pe trafic de persoane. Este o temă importantă dacă lucrezi cu oameni vulnerabili și îi ajuți să fie mai puțin vulnerabili: ajuți un copil să citească și ai un after school, îi hrănești pe cei care nu au posibilitatea să se hrănească, îi ajuți să rămână în școală, lucrezi pe domenii conexe de genul violenței domestice. Indirect, tu faci prevenirea traficului de persoane pentru că micșorezi suma aceea de vulnerabilități.
Apoi, lucrăm pe partea asta de advocacy, care în România este în continuare foarte incipient, și încercăm să avem un impact și pe partea legislativă. Și apoi, ultima direcție de acțiune este ceea ce noi numim external assistance, practic o asistență a victimelor, însă externă. Nu avem un adăpost al nostru. Dacă te uiți, România e principala țară-sursă din Uniunea Europeană a victimelor traficului de persoane, nu avem adăposturi peste tot în țară; de multe ori, adăposturile lucrează la capacitate maximă. Sunt tot felul de motive pentru asta: lipsa de resurse, faptul că oamenii nu știu despre servicii, sunt reticenți să le acceseze.
Avem câteva parteneriate solide cu adăposturi și din străinătate și din țară, pe care le ajutăm. Avem un grup de voluntari foarte activ în Cluj, care merge o dată la două luni în centrul pentru victime ale traficului de persoane minore, e sub DGASPC Cluj. Și acolo mergem și facem diferite activități, de la a ajuta fetele – și aici toți beneficiarii sunt de sex feminin – cu temele și cu sesiuni de mentorat sau programe astfel încât să nu mai simtă că sunt într-un centru în care trebuie să stea neapărat.
Am văzut că ați făcut un proiect cu Biserica Ortodoxă Română.
Stăteam odată la o întâlnire cu echipa și ne gândeam că în fiecare comunitate sau în fiecare sătuc ar trebui să existe câte un ONG, să fie cineva care să se ocupe de partea asta socială și șă aibă acces la cei vulnerabili. Atunci ne-am dat seama că există, că Biserica Ortodoxă are un reach imens în România. Nu doar atât: în comunitățile foarte vulnerabile în care noi cu greu ajungem, preotul, primarul, polițistul și învățătorul sau profesorul sunt în continuare oamenii care știu tot ce se întâmplă, care își cunosc comunitatea și au în continuare o oarecare influență asupra oamenilor de acolo.
Am început să facem trainingurile cu Biserica Ortodoxă și a fost foarte interesant, au fost instruirile cele mai prolifice. Aproape după fiecare training aveam câte o referire, adică ni se spunea „Uite, eu am un caz aici, asta se întâmplă”. Inclusiv povești halucinante: o fată minoră era traficată în orașul ei, a reușit să scape și s-a dus acasă la mama ei, mama ei și-a dat seama că traficantul o să vină după ea, au sunat la poliție, timpul de reacție nu a fost cel așteptat și au plecat de acasă și nu știau unde să se ducă și au intrat în prima biserică pe care au găsit-o. Biserica aia era, printr-o mare întâmplare, o biserică a cărui preot a participat la unul dintre trainingurile noastre. El ne-a sunat și s-a declanșat un sistem de intervenție. Ne-am dat seama că e foarte multă putere în rețelele astea nonformale, ca la nivel comunitar oamenii să se știe, preotul să se știe cu polițistul, să se știe cu profesorii sau consilierul școlar și într-un fel, să coagulăm toate resursele astea care există deja, să-i convingem și pe ei de impactul pe care pot să-l aibă dacă lucrează împreună.
La actori nontradiționali se adaugă tot felul de oameni, de la medici care lucrează la serviciile de urgență, studenți la medicină sau studenți la academii de poliție, cosmeticiene, adică locurile în care victimele traficului de persoane au acces, dar nimeni nu se gândește la oamenii ăia ca „bariere” în calea traficului.
Când zici că interveniți, ce înseamnă asta? Înseamnă că puneți în mișcare tot mecanismul de autorități cât de cât competente?
Aici e totdeauna o dezbatere despre rolul statului. Personal am exemple și foarte bune și foarte rele și chiar cred că „omul sfințește locul”. Ai oameni care ar trebui să intervină și sunt total dezinteresați, în alte locuri oamenii sunt atât de implicați că ajung să aducă haine și să plătească bilete de transport din banii lor.
Într-o lume ideală, ai poliția, care lucrează cu DGASPC-urile, care lucrează poate cu ONG-uri care oferă servicii, care lucrează cu ITM-ul, pe partea de trafic sunt foarte multe instituții care au un anumit rol și o anumită prerogativă.
Pe trafic, competența o au cei de la Crimă Organizată. De obicei, dacă ești vulnerabil nu o să știi toate lucrurile astea și nu o să știi să faci o plângere penală. De multe ori oamenii fie sună la 112 – și acolo lucrurile s-ar putea să fie direcționate mai bine sau mai prost –, fie ajung la niște organe care nu au o anumită competență și cazurile de trafic ajung să fie tratate ca fiind cazuri de abuz.
DGASPC-urile sunt și ele parte din mecanism. Când vorbim despre minori, automat trebuie sesizată Direcția de Protecție a Copilului. Noi am făcut foarte multe traininguri și cu asistenți sociali, cred că am ajuns la 1000 de asistenți sociali. De multe ori am discutat care e alternativa cea mai proastă pentru un copil, să iasă dintr-o familie care nu îi oferă toate lucrurile sau să ajungă într-un centru în care și acolo să se repete oarecum un ciclu de abuz. Întotdeauna ne poziționăm ca organizație-resursă pentru toată lumea.
De foarte multe ori ne-am mirat că ne-am dus într-un loc, am chemat toți oamenii laolaltă și oamenii nu se știau între ei. Ce încercăm noi să facem prin rețelele astea informale este ca oamenii să ajungă să vorbească de la persoană la persoană, de la om la om, și nu neapărat de la instituție la instituție, pentru că o hârtie se pierde mult mai simplu dacă pur și simplu o trimiți pe o adresă de e-mail decât dacă o trimiți unei persoane care își înțelege rolul.
Cum este văzut traficul în România? Sunt multe cazuri apărute în presă în care comunitatea pare că a închis ochii.
Avem români care sunt traficați de către alți români, în România. Dacă traficul de persoane ne deranjează doar când ne afectează pe noi direct, atunci o să avem o problemă. Am menționat că suntem principala țară-sursă pentru că suntem; în același timp, noi am ajuns să fim țară de destinație. Au fost toate cazurile acelea cu vietnamezii care erau exploatați în construcții. Sunt foarte mulți oameni care vin din Etiopia, Eritreea. De asta e complicat și trebuie să avem privirea asta de ansamblu.
Este important și cum discutăm despre trafic și cum îl percepem și cum normalizăm anumite comportamente. Omul nu o să semnaleze o situație de exploatare dacă e absolut obișnuit cu ea. Eu sunt din Brașov și știam exact unde e locul în care sunt persoane aflate în prostituție. Și de cele mai multe ori, exemplul era „Dacă nu înveți sau dacă nu îți vezi de treabă o să ajungi și tu acolo”. Niciodată nu exista întrebarea „Ok, persoanele alea sunt acolo de bunăvoie?”. Apoi vezi copii care cerșesc și niște părinți foarte bine intenționați spun „Nu le da bani, că o să vină altcineva și o să le ia banii, cumpără-le ceva de mâncare”. Da, vine cineva și le ia banii, deci copiii ăia lucrează sau sunt forțați să cerșească pentru altcineva. Nu e normal, treaba asta ar trebui să fie super strigătoare la cer, dar la noi e la ordinea zilei să vezi lucrurile astea. Câți dintre noi punem mâna pe telefon și chiar sunăm și sesizăm lucrurile astea?
Trebuie să încetăm să normalizăm comportamente – de la abuz, la cerșetorie, la cum ne vedem copiii, la rasism și toate inechitățile astea cu care ne-am obișnuit să trăim fără să mai avem nici un fel de reacție față de ele.
După curricula din școli, următoarea resursă pe care noi am dezvoltat-o a fost o soluție identificare și referire: ce faci, dacă tu ești un cetățean simplu? Care sunt pașii? Explicați foarte simplu, de la helpline-ul pe care poți să-l folosești, care e 0800 800 678. Din păcate, funcționează doar de la 9 la 4, de luni până vineri, dar e un mod de a semnala cazuri de trafic, la 112, la plângeri penale, la competențe.
Cât ar costa să faceți asta la o acoperire 90% și nu 10% din elevii României?
Noi avem un model eficient de costuri. Reușim să ne facem munca undeva sub 70.000 de euro pe an. Nu ne costă nimic să trimitem resursele pentru că în România ai internet smart devices aproape peste tot. Visul nostru este să avem coordonatori zonali, să replicăm pe regiunile geografice ce avem în Cluj, de exemplu. Acolo avem o colegă care coordonează o echipă de voluntari care fac lecții în licee și sunt mult mai activi. Ideal, am avea așa ceva în fiecare județ din țară. Probabil că la 42 de județe am discuta de câteva sute de mii de euro anual. Dacă e să ținem totul centralizat și să zicem că mai angajăm câțiva colegi, asta ar fi o scalare care nu ar costa mai mult de 30-40 de mii de euro în primă fază. Chiar și așa, vrem milionul de beneficiari până la sfârșit de an. Să vedem ce o să se întâmple.
Ca organizație mică, pentru noi este importantă vizibilitatea. Dacă reușim să aducem subiectul traficului în mainstream și reușim să convingem mai mulți oameni să vorbească despre asta, este un câștig imens.
Fotografie: Alex Negulescu
