Fie postate de elevul însuși, fie de profesorul care l-a pregătit (indiferent în ce contexte, indiferent dacă e profesorul de la clasă, de la clasa de excelență sau, de ce nu, profesorul al cărui nume nu va apărea pe diploma respectivă, dar care se află și el în spatele rezultatului), fie de părinți sau bunici, dacă nu chiar de cei care au printre atribuții promovarea imaginii școlii în mediul online. Din explozia aceasta fac parte și fotografiile profesorilor însoțitori sau ale celor din comisiile centrale, dar și fotografiile organizatorilor sau ale jurnaliștilor care au decis să scrie despre acest eveniment educațional vernal.
Ca oameni ai școlii, cunoaștem bucuria elevului care a reușit să se situeze pe primele locuri la olimpiada la care a participat, entuziasmul celor pentru care însăși participarea la competiția X este o reușită, satisfacția adultului care întâlnește printre profesorii implicați în derularea olimpiadei un fost coleg de facultate, poate chiar fosta profesoară, un prieten virtual, un om pe care îl admiră sau cu care s-a mai intersectat, de-a lungul carierei sale.
De obicei, finalul olimpiadelor vine la pachet cu tot soiul de reacții, nu doar de bucurie și de entuziasm, ci și dintre cele care țin de zona nemulțumirii sau a frustrărilor. Am urmărit cu mare atenție aceste reacții în ultimele două săptămâni, propunându-ne de pe atunci să scriem despre acest aspect. Am auzit reproșuri adresate oamenilor care au organizat olimpiadele fiindcă hotelul din urbea X, în care au fost cazați elevii, nu era la nu știm ce standarde, că unii elevi au fost repartizați în internate (cu condiții decente: doi-trei în camere, cu grup sanitar propriu, în clădiri noi sau reabilitate, dar cuvântul internat a ajuns să se încarce cu conotații negative), că cina a fost prea într-un fel sau prea în altul, că nu s-au organizat excursii sau că distanța dintre școala în care s-au susținut probele și centrul orașului era prea mare.
Am citit și comentarii acide despre profesorii evaluatori sau în general despre cei care fac parte din comisia centrală, că sunt foarte..., că sunt prea, că sunt ultraprogresiști, că au evaluat subiectiv, că mulți dintre ei sunt inspectori (deci nu au nicio legătură cu școala), că alții nu ar avea nu știm ce rezultate cu propriii elevi, că subiectele elaborate în cadrul grupurilor de lucru sunt diferite de cele de acum zece ani, că nu au girul nu știm cărei persoane importante (care nu are contact cu preuniversitarul, dar ce contează), că cer prea mult sau prea puțin de la participanți, că nu vizează competența X sau Y, că nu respectă programa sau că prea sunt pe linia ei... Am auzit elevi care, în timp ce se îndreptau spre școala unde se depuneau cererile de contestații, mărturiseau (cu voce destul de tare) că nu au ce să piardă cerând reevaluarea lucrării și că, în fond, se răzbună astfel pe profesorii care i-au notat răspunsul cu o notă mult prea mică.
„Măcar să piardă timpul corectând încă o dată lucrarea, că eu nici nu pierd, nici nu câștig!”, îi spunea o tânără interlocutorului ei cu care purta o discuție aprinsă pe tema utilității/inutilității contestației.
Dragii noștri, olimpiadele acestea care ne bucură, ne entuziasmează, pentru care unii trag tare poate din septembrie sau poate de trei-patru ani, nu se fac cât ai bate din palme. Numai cei care nu au organizat o etapă națională a unei olimpiade naționale nu știu cu cât efort se pregătește aceasta. Față de edițiile trecute, anul acesta a fost mult mai bine, fiindcă au fost alocați 200 de lei pe zi pentru cazarea și masa unui elev sau a unui profesor însoțitor, față de cei 50 de lei de până acum. (Imaginați-vă dificultatea de a găsi soluții pentru a asigura cazare și trei mese cu aproape 10 euro! Și imaginați-vă efortul inspectorilor școlari din județe și a comisiilor de organizare a competițiilor care trebuiau să caute sponsori pentru a suplimenta banii pentru prânz sau cină!) Dar chiar cu acești bani, efortul este mare, fiindcă vorbim de bani publici și ei trebuie gestionați ca la carte. Așa că faci achiziții publice pe SEAP, elaborezi caiete de sarcini, selectezi ofertele (dacă ele există), faci contracte, cauți spații de cazare. Dacă reședința de județ nu este foarte mare, numărul hotelurilor nu este suficient, iar tu aștepți să sosească la olimpiadă aproximativ 400 de oameni. Faci listă cu necesarul de produse (tonere, hârtie, etichete, capsatoare, instrumente de scris etc.), faci achiziții publice (din nou), toate acestea în timp ce cu echipa ta faci un brainstorming pentru a găsi logoul olimpiadei, pentru a oferi participanților câteva lucruri – mici cadouri simbolice, amintiri – care să poarte amprenta locului și a concursului. Pentru aceasta soliciți sprijinul autorităților publice locale, primăriei sau Consiliului Județean, firmelor din județ, foștilor elevi, oamenilor din sistem, faci achiziții publice (dacă primești bani de la Primărie), porți discuții cu cei care concep și produc bannerele sau mapele, te duci în audiențe...
Atunci când un județ organizează o etapă națională, profesorii de specialitate se implică la rândul lor în tot acest demers. Organizează repartizarea elevilor la locurile de cazare, așteaptă echipajele la gară, își pun la bătaie automobilul personal (cu combustibil nedecontat, desigur...), strâng tabele, se asigură că acestea vor reveni la profesorul însoțitor cu ștampila inspectoratului școlar, răspund la întrebările celor din grupul pe care îl au repartizat, conduc grupurile peste tot unde au acestea activități, se îngrijesc ca festivitatea de deschidere și de premiere să iasă impecabil, pregătind un program al acestora, cu momente artistice, făcând pachete cu premiile, liste cu câștigătorii și datele lor, pe care trebuie să le semneze, pentru că sunt și premii în bani, iarăși, bani publici.
A organiza o olimpiadă nu e puțin lucru, mai ales când nimeni nu-i scutește pe inspectorul școlar de specialitate, pe directorul școlii sau pe membrii comisiei de organizare de activitățile cotidiene. Nimeni nu-i plătește în plus. Iar oamenii aceștia strâng tare din dinți, sacrifică din timpul alocat propriei familii, ba chiar mai contribuie indirect și financiar, pentru ca olimpiada să iasă bine.
Pentru ca participanții să fie mulțumiți. Pentru ca lucrurile să meargă strună. Uneori se întâmplă ca mecanismul să scârțâie, cineva să uite ceva, să aibă o clipă de slăbiciune sau pur și simplu să apară ceva neprevăzut și reproșurile explodează asemeni păpădiilor în luna aprilie.
Nici nu mai vorbim despre situațiile (deloc puține!), în care unui județ nu îi revine doar organizarea unei olimpiade, ci a mai multora, numărul acestora ajungând și la patru-cinci...
Îmi povestea o prietenă că la o festivitate de premiere realizată într-un cadru neconvențional, în timpul unei alocuțiuni, un părinte din public a strigat: „Terminați, că pierdem trenul!”, iar pentru ea, care timp de câteva luni a muncit ca olimpiada să iasă bine, strigătul a fost ca o palmă usturătoare. „Nu merită să mai faci nimic...”, mi-a spus cu tristețe.
Ba da, Simona, merită. Dar merită poate să vorbim mai mult despre ce înseamnă să organizezi o olimpiadă, nu doar despre rezultatele elevilor participanți. Poate merită să vorbim despre sacrificiile și efortul oamenilor din umbră, ale celor care nu vor fi decât rareori în fotografiile care explodează în luna aprilie pe rețelele de socializare. Și poate merită să le mulțumim. Și dacă au greșit, să nu conferim greșelilor acestora dimensiuni apocaliptice. Sunt oamenii aceia devotați profesiei lor, devotați elevilor și educației acestora, devotați, în fond unui ideal educațional. Iar fără oamenii aceștia, care mai și greșesc (fiindcă numai cine nu muncește nu greșește), nicio olimpiadă nu s-ar putea organiza.
Așadar, mulțumim oameni faini și entuziaști și devotați care ați organizat olimpiade naționale. Mulțumim oameni faini și entuziaști și devotați care veți organiza, în săptămânile care urmează, alte olimpiadele naționale. Iar dacă cineva va decide să nu meritați mulțumiri, ci doar reproșuri, lăsați-i să vorbească. Știți cum se spune: câinii latră, caravana trece...
