Profesorul care le-a predat elevilor Revoluția: „Numai cine a trăit într-o dictatură poate aprecia ce înseamnă să poți exprima liber ce gândești”

„21 decembrie 1989, București. Ora 16. Am ajuns pe bulevard, în dreptul Teatrului Național, vizavi de Universitate. Toată zona este blocată de manifestanți. Nu mai poate circula nicio mașină. Mitingul contra lui Ceaușescu atrage din ce în ce mai multă lume. La un moment dat, aud un zumzet surd, greu, de motor. Fiind înalt, pot privi peste capetele mulțimii. Dinspre Piața Rosetti, din dreptul Ministerului Agriculturii, văd venind un transportor blindat al armatei. Cotește cu viteză nebună în rondul de la Universitate, spre Magheru. Intenția de a intra în mulțime este clară. Apuc să fug pe treptele care duc spre peluza din fața Teatrului Național. Unii nu au văzut transportorul care înaintează dement spre oameni și rămân în urmă. Aud în spatele meu bușituri înfundate. Transportorul rulează nebun spre Piața Romană. Nu toți pot să se ferească. Se răspândește imediat zvonul că au fost loviți mai mulți oameni. Nimeni nu se mai teme, însă. În câteva secunde, carosabilul din fața Teatrului Național este din nou ocupat de mulțime. Dinspre Ministerul Agriculturii, vine imediat cu același zgomot surd, al doilea transportor. Apoi al treilea. Fug de fiecare dată cu mulțimea pe treptele dinspre peluză și mă întorc imediat în același loc, pe carosabil. Deja e un „joc” de care nu mă mai tem.”

Adrian Săvoiu avea 35 de ani în 1989 și era profesor la Școala nr. 49 din cartierul bucureștean Vatra Luminoasă. Când a început Revoluția la Timișoara, aflase de la Europa Liberă despre ce se întâmplă. Aștepta ca oamenii să reacționeze și în București. A ieșit la Universitate în ziua de 21 decembrie după ce un prieten i-a spus că se întâmplase „ceva” la mitingul de susținere pentru Ceaușescu. 

A ajuns în jur de ora 15.30 la Universitate și acolo a văzut un episod greu de închipuit pentru vremurile acelea: lângă intrarea de la Facultatea de Geografie, câțiva tineri s-au urcat pe o Dacie și au scris cu vopsea galbenă pe ziduri: „Jos Ceaușescu!”. „Mă uitam și nu-mi venea să cred. Mesajul îmi spărgea retina. Era un episod suprarealist”, povestește profesorul.

După o clipă de spaimă,  oamenii care se aflau în piață au început să prindă curaj. „Au văzut ce scrie pe zidul Universității. Mulți oameni s-au temut și s-au îndepărtat puțin, toți știau că pentru așa ceva puteai fi arestat pe loc. Dar atunci s-au apropiat alți tineri care i-au aplaudat și toată mulțimea a început să aplaude”, își amintește cu claritate Adrian Săvoiu ce a trăit în acele clipe, deși s-au întâmplat în urmă cu 31 de ani. 

Ziua aceea i-a marcat toată viața pentru că a fost ziua în care s-a vindecat de frică. Profesorul a stat până spre seară la Universitate, dar a plecat pentru că era de serviciu la școală. 

În unele manuale, Revoluția are 20 de rânduri

Cu toate că predă limba română și nu istoria, a povestit emoțiile trăite în acele zile multor generații de elevi apoi. A fost profesor de limba română din 1978 până în septembrie 2020. . 

„Le-am povestit pentru că am fost nu numai martor, dar și participant la protestele de pe 21 decembrie 1989 din București. Am trăit atunci unele dintre cele mai vii și mai intense clipe ale vieții mele”, spune profesorul.

Elevii au avut astfel ocazia să afle mult mai multe despre Revoluția din 1989 pentru că în manualele de istorie există puține lecții despre acele zile. În unele manuale, Revoluția și fuga lui Nicolae Ceaușescu sunt expediate în 20 de rânduri. 

Profesorul a publicat și o carte în urmă cu un an de zile - „Dincoace de Cortina de Fier. Amintiri” - în care a descris în amănunt ce a trăit în acele zile. A lansat volumul la Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Capitală, unde a fost profesor.  

Profesori cu salarii de muncitori

Dintotdeauna a simțit menghina sistemului, la școală și în viața de zi cu zi, care era plină de privațiuni de tot felul. De aceea nu a stat pe gânduri când a auzit de o posibilă revoltă împotriva lui Ceaușescu, scânteie ce avea să devină Revoluția din 1989. 

„Am început să simt frustrarea față de această stare de fapt încă din anii liceului, dar ea a devenit tot mai acută în perioada facultății și insuportabilă în ultimii ani ai comunismului. Am purtat cu mine în suflet această Cortină de Fier, pretutindeni, tot timpul cât a existat. Prăbușirea ei în 1989 nu a însemnat că pentru mine a dispărut atunci cu totul, pentru că rănile lăsate au fost prea adânci”, spune profesorul. 

Oamenii treceau în comunism prin multe greutăți, o viață greu de închipuit pentru elevii lui de azi. 

„În 1989 eram profesor la București și nu s-ar fi putut spune că aveam un salariu mai mare ca al unui muncitor. Pe de altă parte, profesiunea aceasta nobilă fusese și ea sufocată treptat, iar prestigiul profesorului se deteriorase”, își aduce aminte profesorul de română.

„Cel mai greu de suportat era ideologizarea care pândea la tot pasul. Ca în toate celelalte domenii, și în învățământ atmosfera devenise tot mai apăsătoare și lipsită de orizont”. 

„Ora 17. Mă aflu pe carosabilul din dreptul Hotelului „Intercontinental”. E aproape noapte. Se strigă „Armata e cu noi!” Tensiunea din jur a crescut la maxim. Încercările de a ne dispersa cu transportoarele blindate au eșuat. Un cordon pe mai multe rânduri din oameni în uniforme blochează trecerea pe bulevard spre Piața Romană. Brusc, din dreptul Sălii Dalles, la circa 100 de metri în fața mea, aud focuri de armă automată. Cunosc bine sunetul acesta sacadat. Gloanțe-trasor îmi trec pe deasupra capului. Știu din armată că licuriciul acela care desenează așa de frumos pe cer aduce cu sine moarte. Mă uit în jur. Nimeni nu se mișcă din loc. Nimeni nu fuge. Altă rafală. Alte trasoare îmi trec fulgerător pe deasupra, spre Piața Unirii. Cu toată mulțimea de acolo, și implicit cu mine, s-a produs un miracol. Nimeni nu se mai teme.”

Resemnarea că va călători doar cu gândul

Adrian Săvoiu este de origine din Câmpulung, unde ambii lui părinți au fost profesori. Alegerea meseriei de dascăl a venit natural, mai ales când vedea cât de respectați sunt părinții lui în comunitate. O profesie-vocație pentru care este recunoscător, dar nu vedea orizontul dacă ar fi trebuit să continue să le predea copiilor în  continuare literatura română revizuită prin lupa cenzurii. Așa că momentul 1989 a fost pentru el începutul unei noi vieți. 

„Prima dată, m-a adus mama pe lume într-o maternitate din Câmpulung. A doua oară m-am născut la București, în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989. Pentru mine această dată a însemnat libertatea cucerită, iar pentru că sunt profesor de literatură, așadar un om care în meseria lui folosește zi de zi cuvântul, pe primul plan a fost libertatea cuvântului”, spune dascălul.

„Numai cine a trăit într-o dictatură poate aprecia cu adevărat ce înseamnă să poți exprima liber ceea ce gândești.” 

Înainte de 1989 nici să călătorești nu puteai fără  „bilet de voie” de la autoritățile comuniste”. Încercase în 1983 să plece într-o excursie în Franța, dar nu a primit pașaport. După acel episod, nu credea că vreodată o să poată călători dincolo de Cortina de Fier care divizase Europa la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Mă resemnasem cu gândul că accesul la valorile culturale din Occident îmi va fi permis doar prin lectură și că nu voi putea pune niciodată piciorul în Vest. În consecință, până în 1989, a trebuit să mă mulțumesc cu excursii în munții minunați ai României și cu două ieșiri din țară, dar tot în lagărul socialist, în Polonia și Bulgaria”, a mai spus profesorul. 

Profesorul își continuă activitatea și la pensie: se ocupă de digitalizarea manualelor școlare de limba română pentru liceu de la Editura Art. Este autorul mai multor manuale de limba şi literatura română pentru liceu și pentru Școlile de Arte și Meserii.

„Ora 17:30. De la un telefon public de lângă casa de bilete a Teatrului Național sun în oraș. Simt nevoia să spun ce se petrece aici, ce turnură neașteptată a luat totul. Am un glas exaltat. La celălalt capăt al firului vocea conlocutorului este gâtuită de teamă. Vorbesc despre mulțimea adunată, despre tentativa eșuată a transportoarelor de a ne dispersa, despre faptul că se trage și, mai ales, despre ce se strigă: „Jos Ceaușescu!” Vorbesc pentru prima dată de la un telefon public fără nicio teamă contra regimului. Repet cu imensă satisfacție scandările mulțimii. Din partea cealaltă mi se spune să tac. Știu foarte bine că se ascultă convorbirile telefonice. Dar începând de acum nu îmi mai e teamă. A fost ziua când m-am vindecat de frică. În doar câteva ore în mine s-a născut un alt om!”

Volumul „Dincoace de Cortina de Fier. Amintiri”, apărut la Editura Art, poate fi achiziționat din librării sau online.