„Ne-am mai uitat la filme americane, se întâmplă ca profesorul să-i spună unui elev să rămână puțin după ore, să vorbească în particular. E mult mai important ce îi transmiți așa decât ce se întâmplă în fața întregii clasei”, spune psihoterapeuta Dorina Stamate despre ce pot face profesorii ca să evite să-și pună elevii într-o situație de care să le fie rușine.
Imprimarea rușinii asupra copiilor nu-i motivează pe aceștia, ci îi face să se simtă incapabili, scrie și Harvard Health Publishing, publicație a Universității Harvard din SUA. „Când oamenii a căror opinie contează cel mai mult spun lucruri rele despre tine, poate fi mai mult decât dureros, asta îți poate afecta stima de sine permanent”.
Școala 9: Înainte de toate, vă propun să definim rușinea.
Dorina Stamate: Rușinea e un sentiment foarte greu, face parte din triada vină, frică și rușine. Se naște înăuntrul nostru când suntem foarte mici, când simțim că am încălcat normele fie sociale, fie morale și că i-am dezamăgit pe cei din jur, care aveau altă așteptare de la noi.
Acest sentiment se vede prin înroșirea feței, transpirație sau experimentarea unei stări de teamă.
La școală, de pildă, în urma cărei acțiuni din partea unui profesor ajunge un elev să se simtă rușinat?
Dacă profesorul face o referire la ceva ce elevul nu știe, copilul poate să aibă acest sentiment de inadecvare și să se simtă rușinat. Sistemul în care elevii învață impune un fel de uniformizare a cunoștințelor.
Dorina Stamate, psihoterapeut Fotografie: Arhiva personală
Mulți copii cu care lucrez se tem să iasă la tablă, pentru că se gândesc că vor fi judecați fie de profesori, fie de colegii de clasă dacă nu știu.
„Dacă efortul nu este apreciat sau mi se reproșează că nu sunt bună, de ce să depun efort în continuare?”
Există o linie fină între abuzul verbal și evidențierea greșelilor? În septembrie anul trecut, Libertatea a publicat o înregistrare audio cu o învățătoare de la o școală din București. Țipa la o elevă de clasa a III-a și o numea, în timpul orei, „analfabetă”. Unii părinți au considerat că nu era un abuz, ci că folosea un ton ridicat.
Dacă faci pe un ton ridicat îndreptarea sau evidențierea greșelii, mesajul nu o să ajungă la copil. Tot ceea ce depășește o anumită vibrație a sunetului percepem ca fiind agresiv, un atac la adresa noastră. În schimb, dacă îi vei spune pe un ton calm, apropiat de comunicarea obișnuită, o să țină minte. Altfel, va ține minte doar emoția pe care o trăiește atunci.
Asta duce la scăderea încrederii în sine a copiilor. Dacă eu am făcut acest efort până acum și efortul nu este apreciat sau mi se reproșează că nu sunt bună, de ce să depun efort în continuare?
Această lipsă de încredere se propagă. Nu vei fi neîncrezător doar la română, o să începi să ai îndoieli și în legătură cu calculele la matematică. Copiii, mai ales cei din ciclul primar, dacă dascălul are această comunicare pe o tonalitate înaltă sau cere mult de la ei, se simt foarte stresați. Refuză să meargă la școală, îi doare burta sau capul.
De ce credeți că unii profesori consideră că astfel îi pot determina pe elevi să învețe? Au folosit părinții și profesorii lor acest tip de educație prin rușine?
Sunt tributari modului în care au primit și ei educație. Mulți profesori nu fac acest lucru doar ca să-i demotiveze pe copii. Încă există profesori care folosesc aceste „metode de stimulare”. Îmi aduc aminte de o fetiță de clasa a III-a care îmi spunea că doamna învățătoare îi rupe pagina. Este o dovadă foarte mare de anulare a persoanei. Nu ai făcut nimic bun, îți rup pagina.
Părintele a adus fetița la terapie, pentru că ea nu își mai dorea să facă temele. Se ajunge la o tensiune în familie și nu știi ce să faci mai departe. Trebuie să vezi de ce nu vrea să facă temele.
Este o artă procesul de educare a copilului, pentru că fiecare este diferit.
„Corecția e bine să fie făcută, dar e important cum o facem”
Vin la dumneavoastră la terapie, așadar, și copii de școală primară?
Sigur, vin. Sunt în general mai mulți decât înainte de pandemie. Pentru că școala a fost online când erau în clasele mici și nu au avut parte de interacțiune sau nu s-au putut concentra, există o slabă implicare în activitatea școlară și o neputință să-și facă prieteni.
Ce abordări pot învăța profesorii ca să evite să-i pună pe elevi în situații care declanșează rușine?
Pot avea o întâlnire față în față cu elevii. Ne-am mai uitat la filme americane, se întâmplă ca profesorul să-i spună unui elev să rămână puțin după ore, să vorbească în particular. E mult mai important ce îi transmiți așa decât ce se întâmplă în fața întregii clasei. Corecția e bine să fie făcută, dar e important cum o facem.
Dacă ne supără foarte tare că i-am spus de două ori, de trei ori și nu înțelege, poate că trebuie altfel făcut, poate că are o dificultate de învățare. Vorbim cu psihologul școlar, cu părinții și facem echipă.
Țin minte, de când eram elevă, că profesorii strigau notele la teste de față cu toți colegii. Atunci, unii râdeau de cei care luau note mai mici.
Da, este un moment jenant. Se întâmplă în același timp cu punerea etichetei, dacă a luat de câteva ori o notă mică: că nu învață prea bine. Când confirmă testul acest lucru, râsetele din sală ne spun că așa este. Această etichetare apare și în interacțiunile pe care le ai în pauză sau la alte materii.
Când colegii mei nu își arată susținerea și șușotesc în pauze, vin la școală pentru că părinții mă obligă, dar stau într-un colț și nu vorbesc cu ceilalți. Nu mai ridic nici mâna să răspund.
Cum era în perioada când mergeați la școală? Foloseau profesorii rușinea drept armă la ore?
Cred că se întâmpla frecvent. Nu am o reprezentare clară, sunt mult în spatele meu anii de școală, dar îmi aduc aminte frânturi din cum se desfășurau orele. Erau foarte rigide, copiii făceau ce aveau de făcut de frică, nu neapărat că le plăcea.
Fotografie principală Pixabay
