
Respiră peliculă, scrie-n versuri și când vede galben îmbrățișează.

„Să crești fără un tată îți poate altera permanent chimia creierului”. Am dat peste citatul ăsta în „Sunday Times”. Matematica relației mele cu tata e nedreaptă: am fost cinci ani cu el și de trei ori mai mulți fără. Cinci ani din care încerc să pun cap la cap piese de puzzle decolorate sau șterse, alteori vii, mereu din povestirile altora, ca să aflu cine a fost tata. Psihologii vorbesc despre importanța doliului a cărui delimitare în timp e diferită pentru fiecare și căutându-l pe el, înțeleg că această explorare e despre a afla mai mult cine sunt eu. Așadar, dragă tată, sunt eu, Catinca…
Indiferent de generație, iubirile din școală sunt însoțite de frici pe care ni le amintim peste ani.
Au trecut mai bine de două decenii de când Mioara Moraru s-a mutat în Italia cu soțul și cei doi copii. Din dorința de-a construi o comunitate de români, în 2010, a înființat Asociația Propatria. Le-a oferit, astfel, compatrioților posibilitatea să se cunoască și, în același timp, a promovat cultura noastră printre italieni. La fel de important i s-a părut să le dea ocazia copiilor din diaspora să învețe limba română, utilă mai ales dacă familia se întoarce în țară. Anul acesta, a organizat o tabără, „Atelierul de vorbărit”, la care au participat cam 90 de copii. În 2020, când a început pandemia, peste 8 mii de minori s-au întors cu părinții din străinătate, să facă școală în România.