Cristian Neagoe a studiat filosofie la Universitatea din București. Acum dă voce copacilor și vieții sălbatice ca ofițer de presă Greenpeace România.
În căsuțe de lemn sau clădiri renovate cu termopane și table magnetice, peste 122.000 de elevi învață în clase cu regim simultan în România, cu aproape 65% mai mulți ca în urmă cu cinci ani.
Legea educației are deja 11 ani. Despre o nouă reformă se discută însă încă din timpul primului mandat al președintelui Klaus Iohannis, adică din 2014. Nou ministrul al Educației, Ligia Deca, are ca plan exact acest lucru: implementarea proiectului „România Educată”. Școala 9 a discutat cu istoricul ieșean Ovidiu Buruiană, conferențiar universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, despre cele mai mari proiecte de reformare a învățământului național în România încă din 1859, de la formarea statului. Astfel, am aflat că avem și un istoric în a crea reforme incoerente sau de neaplicat și că schimbările reale s-au văzut, de fapt, în zeci de ani.
Rezultatele de la simularea Examenului de Evaluare Națională au stârnit iar multe patimi. Ne propunem, în acest articol, să discutăm puțin despre implicațiile acestora cu atenția orientată spre elevi. Eu, Monica, am scris despre votul de blam acordat profesorilor într-un alt articol, care va apărea mâine în Dilema Veche, în care am încercat și să atrag atenția asupra procentului ridicat de note mici mai ales în mediul rural și în cele dezavantajate, în general. Acum, însă, vrem să discutăm și despre cât de mare este dezastrul din perspectiva existenței/nonexistenței unor competențe relevante, respectiv a cunoștințelor subsumabile acestora. Cât este de mare, așadar, dezastrul?
