Citeam zilele trecute un articol în care Secretarul General al ONU trăgea alarma că „lumea riscă o catastrofă generațională din cauza închiderii școlilor”. O fi chiar așa? Va avea civilizația de suferit dacă punem pauză unui sistem tot mai închis și retrograd care a ajuns să înăbușe creativitatea și inovația? Dacă-i întrebi pe „oamenii mari” unde au învățat ceea ce știu și prețuiesc, ceea ce îi pasionează și practică acum în meseria lor, cel mai adesea vei afla că nu la școală, ci în afara ei. De la prieteni sau familie, în urma unei mari iubiri sau dintr-o întâlnire întâmplătoare, ascultând emisiuni radio sau de la TV, navigând pe net sau în joacă.
Vechii greci desemnau timpul liber prin cuvântul scholé (σχολή). Pentru ei, a te dedica învățării, gândirii și credinței era un lux, un mod delicios de a scăpa de imperativele productivității, profitului, mașinațiunilor politice. Romanii aveau și ei o distincție similară – exista un timp pentru otium („contemplare”) și unul pentru negotium („comerț”). În societățile tradiționale, preindustriale, educația se făcea din mers, prin practică. Învățai devenind ucenic, calfă, meșter. Învățai toată viața, îți perfecționai metodele, „furai meserie”, preluai idei noi de la alții pe măsură ce tehnologiile și inovațiile se acumulau, într-un ritm lent, generațional. Educația nu intra în competiție și nu ocupa din timpul de lucru sau din cel liber. Se întâmpla simultan, neplanificat, imperceptibil. Nu era doar o avalanșă de clișee.
Azi, obligativitatea școlii împinge societatea în diviziunea dintre procese pedagogice, pe de o parte, muncă și timp liber, pe de alta.
Azi, școala e un job pentru copii — unul în care trebuie să performeze la nivel înalt (evaluat prin teste-grilă și note bazate pe bareme stricte), altfel riscă să fie dați afară.
Educația îndepărtează individul de lume, în timp ce „lumescul” devine non-educațional, după cum observa filosoful austro-croat Ivan Illich în cartea sa din 1970, „Deschooling Society”.
Dar să faci școală în același sistem strâmb, concentraționar, fără să mergi propriu-zis la școală, suprapunând spațiul intim cu cel pedagogic, timpul personal cu cel academic, țintuit în fața unei tablete, izolat în propria cutie, fără interacțiuni umane directe, nu poate fi decât o exacerbare a torturii și, din câte îmi pot imagina, ceva extrem de dificil de aplicat, chiar și sub amenințarea pedepsei.
Să mergi la școală are câteva avantaje greu de egalat. Primul ar fi că întâlnești oameni noi, cu care înveți ce înseamnă interacțiunea în societate – de la colegi cu care te împrietenești, te cerți, uneori te bați, colaborezi sau intri în competiție, până la profesori care îți pot fi mentori sau (mai des) torționari. Legătura directă cu ceilalți e fundamentală pentru dezvoltarea umană. Să ajungi la timp la cursuri, dar și să chiulești, sunt experiențe care țin de disciplină și de rebeliune pe care nu le poți avea de unul singur. Apoi, ai șansa imensă de a te îndepărta de părinți, chiar și doar pentru câteva ore pe zi, iar asta îți construiește independența și le dă și lor niște timp să-și vadă de propria viață.
E vital să transmitem mai departe cunoașterea acumulată de umanitate – cel puțin acele fragmente care s-au dovedit utile, valide științific și moral. Dar pentru ca asta să se întâmple nu e musai ca școala să ia forma unui centru concentraționar care formatează indivizi în folosul industriei, care își transformă subiecții în rotițe utile unei revoluții de acum un secol și ceva. Băieții la traforaj, fetițele la țesături și gătit. Teste la informatică ce implică programare pe hârtie, nu în fața unui terminal computerizat. Lecturi selectate în funcție de cerințele propagandei naționaliste, nu pe criterii estetice. Mii de ore de lecții forjate și exerciții lipsite de noimă doar pentru a ajunge să primești o diplomă care nu reprezintă nimic în lumea reală. Lipsa ei, zice canonul educațional, îți poate distruge însă viața, cariera, viitorul.
Dincolo de litere, cifre, Teorema lui Pitagora, romantism sau numărul lui Fibonacci, una dintre informațiile care mi s-au întipărit în minte în școala generală este faptul că în capitala statului Peru, Lima, există o industrie dezvoltată a sericiculturii. Sericicultura? Exact, o ramură a zootehniei care se ocupă cu creșterea viermilor de mătase.
Mi-a rămas în cap chestia asta și n-o voi mai putea scoate vreodată, fiindcă am asociat-o cu un șoc – nu am știut să prezint la tablă acest detaliu despre producția textilă a unui oraș latino-american, așa că am fost pedepsit cu prima notă de 4, care mi-a afectat șansele de a mai lua premiul I.
Retrospectiv, drama mea mi se pare hilară. Peru nici măcar nu e în topul producătorilor de mătase. China și India produc vreo 98%. România este un importator destul de mare (4%) și exportă vreo 7% din produsele textile ale lumii făcute din acest material scump. Dacă vreodată, printr-o conjunctură ciudată, aș fi ajuns să lucrez în industria textilă, informația asta poate că mi-ar fi folosit în secunda în care ar fi trebuit să decid dacă vreau să cumpăr viermi de mătase peruvieni sau chinezi.
Elevii învață mare parte din ce știu în lipsa și, de foarte multe ori, în pofida profesorilor care vor „să-i învețe o lecție”, anume că avem nevoie de societate așa cum e ea. Ceea ce e greșit, mai ales în contextul crizelor majore prin care trecem: climatice, de sănătate, economice, politice. Mare parte din propria mea educație s-a întâmplat pe sub bancă, citind cărți sau bilețele, încercând să dau un sens nesfârșitelor ore de inadecvare și tentativelor patetice de îndoctrinare.
Ivan Illich propunea un nou tip de școală, o tranziție de la modul instituționalizat, centralizat și politizat de predare, la metode libere de învățare care se concentrează pe educația prin fascinație, bazată pe curiozitate și pasiune, pe dorință și motivație intrinsecă, nu impusă prin pedeapsă sau recompense tip coroniță și laudă la careu. Un model de învățare în care cunoștințele și abilitățile ar fi transmise prin rețele informale și voluntare, transformând întregul parcurs al vieții într-unul educațional, de sharing.
Atunci când Ivan Illich scria lucrurile astea, Internetul nu exista. A fost dezvoltat mai târziu, dar a transformat radical felurile în care răspândim cunoașterea și propaganda. Nu existau nici unelte precum Wikipedia, Coursera, Facebook, Twitter sau alte canale de comunicare în masă a ceea ce știm, credem, sperăm, dorim. Internetul a fost pentru o vreme adulat drept un instrument esențial de îmbunătățire a capacităților cognitive a umanității, dar s-a arătat la fel de apt în a inunda mințile noastre cu informație, dezinformare, persuasiune.
Lecția școlii e una dură, forțată asupra subiecților săi captivi. Școala încearcă să ne bage bine în cap ideea că, dacă producem mai mult, vom putea consuma mai mult, iar asta ne va face membri utili societății și, prin urmare, indivizi împliniți. Așa că trebuie să învățăm cum să producem mai mult și mai eficient. Acest mit al creșterii infinite ne-a adus într-un punct al istoriei civilizației umane care frizează autodistrugerea.
Va transforma coronavirusul școala dintr-o instituție punitivă care promovează individualismul, egoismul și competiția – în detrimentul muncii în echipă și al pasiunii pentru cunoaștere – într-o rețea educațională și de skill sharing care să nu mai trateze elevul ca pe un prizonier în patul lui Procust? Sau nu va face decât să ne afunde și mai tare în idiocrație?
Fotografii: Roald Aron (vinietă), Shutterstock (copertă).
