Anul acesta, școala va începe în condiții excepționale. Dacă situația va înclina balanța către superlativul pozitiv sau cel negativ, vom afla în doar câteva săptămâni. Până atunci, am vrut să știm care sunt principalele temeri ale celor trei părți direct implicate în procesul educațional: elevii, părinții și profesorii. Și, implicit, cum vede fiecare scenariile puse la dispoziție de autorități pentru desfășurarea anului școlar 2020-2021. Ne-ar fi plăcut, desigur, să vorbim și despre școlile nou construite sau despre suplimentarea personalului didactic și alte realizări mărețe sau idei strălucite implementate în cele șase luni scurse de la instituirea stării de urgență și până în prezent. Cum nu este cazul, tot ce ne-a rămas de discutat sunt fricile fiecăruia dintre noi.
ELEVII
Ioana Budura, 18 ani, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București
Virusul a surprins pe toată lumea, din toate colțurile lumii, dar cei mai surprinși sunt, pe departe, cei din Guvernul României, mai precis din Educație, care nu și-au dat încă seama cum să înceapă noul an școlar. Opinia mea este, însă, fermă încă de la începutul pandemiei.
Cursurile trebuie să se desfășoare online. Și nu o zic doar pentru că activitatea online îmi surâde mai mult decât mersul fizic la liceu, ci pentru că ne aflăm într-o criză. În prezent, cazurile depășesc numărul de 1.000 pe zi. Dacă ne aducem bine aminte, școlile au fost închise când erau în jur de 40 de cazuri zilnice. Mie îmi scapă logica deciziei de a ne întoarce la școală.
Să ne gândim doar cum se vor putea respecta măsurile pentru a nu se răspândi virusul – cu toată bunăvoința, mi se pare o misiune imposibilă. Apoi, un copil este, de cele mai multe ori, asimptomatic. Poate fi purtător fără să știe, vine la școală, răspândește unei clase întregi, care răspândește unui liceu, și tot așa. Virusul este transmis și acasă. Dacă unii copii locuiesc cu bunicii? Dacă bunicii se vor infecta? Dacă, în acest ritm, în toată țara se va produce o creștere imensă de cazuri și vom intra iar în starea de urgență?
Îmi e frică să nu mă îmbolnăvesc sau să nu-i îmbolnăvesc pe cei dragi.
În locul celor din Guvern, eu aș pune pe primul loc sănătatea cetățenilor. Așa că, până la o ameliorare vizibilă sau până la apariția unui vaccin, cred că cea mai bună idee în momentul de față este continuarea online a cursurilor. Așa văd eu un început de an rațional, unde oamenii pun siguranța pe primul loc.
Victor Vlad Median, 17 ani, elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” din București
Din septembrie urmează să intru în clasa a XII-a, un an foarte important, după cum știm cu toții, lucru ce-mi amplifică fricile deja create de situația cu care ne confruntăm la nivel mondial.
După părerea mea, pentru ca școala să înceapă offline, ar trebui să fie asigurate normele necesare de igienă și distanțare socială, pe care ar trebui să le respectăm cu toții. Cea mai mare frică pe care o resimt față de începutul noului an școlar este aceea că, în România, sunt prea puține școlile care asigură aceste norme, iar motivele sunt obiective. Sălile de clasă sunt mici în raport cu numărul de elevi care învață în ele, culoarele sunt și ele înguste și mi se pare aproape imposibilă asigurarea distanțării.
O altă teamă pe care o am este legată de faptul că nu cred că toată lumea din jur va fi atentă la spălatul și dezinfectarea mâinilor, precum și la purtatul măștii. Ar trebui să fim conștienți de consecințele nerespectării acestor reguli și să ascultăm sfaturile specialiștilor. Dar suntem, putem fi la vârsta asta?
Așadar, văd drept soluție viabilă școala online, deși interacțiunea umană este esențială, dar în condițiile actuale este imperios necesară conservarea sănătății colective. Și noi, elevii, cât și profesorii trebuie să ne dăm interesul, să participăm la ore, folosind astfel tehnologia în avantajul nostru. Putem folosi platformele de învățare smart, făcând orele mult mai plăcute. Dar aici mai intervine o problemă, cea a mijloacelor tehnice, mai exact lipsa calculatoarelor sau tabletelor. Probabil că noi, în mediul urban, dispunem de ele, atât elevii, cât și cadrele didactice. Dar ce se întâmplă cu cei din medii defavorizate? Deși această întrebare a fost pe buzele tuturor de la declanșarea stării de urgență, nu sunt sigur că măsurile dispuse sunt suficiente, iar asta poate îngreuna implementarea sistemului de învățare exclusiv online.
Altă variantă ar fi cea hibrid, jumătate de elevi la școală, jumătate acasă. Eu nu consider că acest sistem poate fi funcționa – am avea nevoie de o suplimentare a numărului de cadre didactice, iar timpul rămas nu este suficient pentru un asemenea demers.
Felix Rizea, elev în clasa a VIII-a la Avenor College
Recunosc că nu mă voi duce la școală prea relaxat, așa cum o făceam în condiții normale. Noi am terminat școala în iunie online, iar cea mai mare parte din vacanță mi-am petrecut-o acasă, doar cu familia mea. La început mi-a fost foarte frică de acest virus, mă temeam de fiecare drum făcut de părinții mei, acum parcă m-am mai obișnuit cu rutina, apoi din iunie mi-am reluat antrenamentele de tenis, ceea ce m-a adus în fața colegilor și profesorilor mei. Pot să spun că antrenamentele de tenis au reprezentat și antrenamentele pentru întâlnirile cu oamenii, pentru că am deja în reflex să nu mă apropii prea mult de persoanele cu care mă întâlnesc, deci să păstrez o anumită distanță, să scot imediat gelul dezinfectant din geantă și să-l folosesc. De spălat pe mâini mereu m-am spălat des, mai ales că mă joc mult cu câinii mei.
Mi-este un pic frică că îmi va fi greu să port masca de protecție pe față ore în șir, mai ales că nu am purtat mască decât o dată, când am fost la vaccinare, dar am purtat masca cu încrederea că mă protejează.
Mă mai gândesc la comportamentele colegilor mei, nu sunt sigur că toți vor respecta măsurile impuse de școala la care învăț. Din păcate, la tenis am experimentat și comportamente ciudate și nepotrivite ale altor copii care m-au făcut temător, de exemplu, să îți sufle intenționat, în glumă, în față.
Nu mi-e frică neapărat de îmbolnăvirea mea, fiindcă am auzit că boala aceasta nu afectează prea rău copiii, în general, dar nu aș vrea să dau fraților, părinților și bunicilor mei așa o boală.
Nu mi-este frică, dar îmi pare foarte rău că pauzele din timpul programului de școală vor avea reguli foarte stricte, cum am fost informați, deci nu mă voi mai putea juca cu prietenii mei așa cum o făceam înainte.
Mă mai tem, doar puțin însă, că pregătirea examenelor de la sfârșitul anului va fi mai slabă – de fapt, mama se teme de acest motiv mai mult decât mine.
PĂRINȚII
Ioana Bâldea Constantinescu, mama Mariei de 9 ani
„În România, angajatul preferă să trimită copilul bolnav la școală decât să-și sune șeful”
Îmi e teamă că, social și instituțional, pe fondul dihoniei generalizate, ne va fi aproape imposibil să gestionăm această revenire la școală. Deja comunicarea cu privire la începutul noului an școlar e un șir lung de bâlbe oficiale – de la modul cum se calculează intrarea într-un scenariu sau altul la schimbarea schimbărilor, declamată de mai multe ori pe zi: distanțați sau nedistanțați, cu mască sau fără mască, ore scurtate/ore normale. Cu exemple ca ale Israelului și Germaniei, cu sisteme care s-au antrenat mult mai mult pentru redeschidere și s-au confruntat cu creșteri mari ale ratei de infecție, redeschiderea noastră, încropită și peticită pe la toate colțurile, pare un experiment cu oameni mari și mici.
Îmi e teamă și pentru unii, și pentru alții. Deloc în ultimul rând, lipsa de empatie față de categorii vulnerabile cărora nu li se dă dreptul să opteze pentru școala online, ci doar li se creează cadrul pentru o odisee medicală cu multe certificate, săli de așteptare, parafe și dosare cu șină, mă cam înfioară.
La fel și viziunea asupra școlii ca un soi de loc de socializare unde să depozitezi copiii pe durata întregii zile. Cu toții muncim și trecem prin schimbări profesionale, dar „nu am cu cine lăsa copilul” pare a fi o problemă mai mare când unul sau ambii părinți s-au infectat și sunt, după caz, internați, izolați, carantinați și, oricum, în imposibilitate de a munci pentru nu se știe cât timp. Cu un procent mare de părinți și profesori coronasceptici la orizontul școlar, îmi vine greu să cred că se va încerca măcar respectarea regulilor, mai ales în cazul școlarilor de vârstă mică, unde complianța nu reprezintă un atu și livrarea copilului la școală subfebril, cu rinoree sau diverse alte simptome e deja tradiție. Sigur, aici vorbim și de o relaxare a discuției angajator-angajat, care nu există și care, poate, ar rupe acest cerc vicios. În România, angajatul preferă să trimită copilul bolnav la școală decât să-și sune șeful. E o problemă socială și reglajul nici măcar nu mai e fin.
În sfârșit, mă sperie felul în care trimitem pe frontul de înaintare copii, bunici și părinți cu diverse suferințe la grămadă, într-un heirup făcut cu ostentație și fără resurse – medicale, logistice, umane. Gradul de civilizație al unei nații e dat de grija față de copii și față de părinți. Mie mi se pare că, din acest punct de vedere, suntem într-o situație clară de repetenție națională.
Larisa Ghițulescu, mama lui Ștefan de 12 ani
„Digitalul ne facilitează schimbul de informații rapide, de fișiere, dar nu și învățarea de calitate”
Eu cred că este greșit când discuția alunecă spre sau-sau. Învățarea virtuală și cea la clasă ar trebui să se completeze, nu să se excludă. Digitalul este util pentru accesul instant la un anumit tip de conținut; și ca soluție de avarie, dar atât. Este un instrument. Ca mediu în sine de dezvoltare, de șlefuire de caractere, de construcție a gândirii sănătoase, nu! Nu este o soluție.
Mi-aduc aminte de feedback-ul dat unei studente care lucrase superficial pe un exercițiu de știre, care era un fake news. I-am propus o simulare a acelei știri – care să fi vizat familia ei – și în mai puțin de două minute i-au dat lacrimile. Mi-a mărturisit că abia atunci a înțeles mesajul pe care îl dădusem la seminar – pe care fie îl ratase, fie nu îi pricepuse tâlcul. Era convinsă că nu va mai greși. Ce platformă digitală ar fi permis o astfel de experiență de învățare? Eu cred că niciuna. Vorbesc strict din experiența mea, care am lucrat mult cu studenții 1:1, interactiv. Digitalul ne facilitează schimbul de informații rapide, de fișiere, dar nu și învățarea de calitate.
Îmi e teamă că școala se va muta exclusiv online. Cred că la copii este și mai necesară învățarea la clasă. Școala nu este numai despre acumularea și testarea de cunoștințe. Aici deprinzi limbajul social, interacțiunile de bază, și anumite experiențe care te vor forma ca adult.
Laura Frunză, mama Elizei de 11 ani și a lui Vlad de 3 ani
„Încă nu am intrat în panică”
De când sunt părinte nu cred că a existat un început de an școlar mai complicat decât acesta. Culmea e că nu sunt așa de stresată, mai degrabă îmi induc singură starea asta. Cred că merg cu ideea de Cu Dumnezeu înainte, altminteri nu-mi pot explica de ce nu am intrat încă în panică. Însă mi-am stabilit niște puncte de discuție cu fiica mea, legate de prevenție: să șteargă banca cu dezinfectant, șervețele sau un mic pulverizator, înainte să se așeze și să-și pună lucrurile; să schimbe masca la două ore, cu pungi separate pentru folosit și nou; să se dea cu dezinfectant pe mâini cam o dată pe oră; să evite folosirea băii de la școală; să nu împartă gustările cu alți colegi, să nu mănânce mai mulți din aceeași pungă; să nu împrumute rechizite de și la colegi; să nu stea prea aproape de alți colegi, să nu-și respire în față; să se schimbe de haine imediat ce ajunge acasă, să nu poarte aceleași haine două zile la rând; să insiste la profesorii de sport să facă sportul afară –pentru asta vom insista și noi, părinții.
Și mai departe… vom vedea.
PROFESORII
Venera Roth-Gross, profesoară de limba engleză la Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița
„Probabil ne paște varianta cea mai greu de realizat”
Zilele trecute Facebook mi-a arătat o „amintire”: o fotografie cu mine, veselă nevoie mare, cu o mină de om în vacanță, purtând descrierea „Cică începe școala peste două săptămâni?”. Și am realizat cât de fericiți eram anul trecut pe vremea asta, și în orice alt an, de altfel, când singura noastră problemă era că se termina minunata vacanță de vară.
Anul ăsta e altfel. Am emoții, dar de alt fel. Am frici. Dar am și speranță. Să le iau pe rând, dar amestecat.
Deși am prestat vreo sută de ore pe Zoom din martie până în iunie, nu pot să zic că sunt expert în educația online. Deși am participat la câteva zeci de webinarii și am urmat vreo trei cursuri serioase și lungi, cu certificare, tot nu mă simt în online „ca peștele în apă”, așa cum mă simt la școală, în clasă, cu elevii mei. Dar nu mă las.
Mie îmi place mult să învăț, da, sunt un fel de geek, așa că nu cred c-a trecut vreo zi din iunie până acum în care să nu fi făcut ceva legat de școală, ca să pot să fac niște lecții faine și din 14 septembrie încolo. Am început să-mi construiesc propriile lecții pentru „flipped classroom” (clasa inversată), care mi se pare o variantă super tare pentru a face educație mixtă. Dar aș vrea la școală în scenariul verde, deși, din cauza numărului mare de elevi la clasă, în școala mea nu se va putea. Probabil ne paște varianta 2, hibrid, care e cel mai greu de realizat – ai nevoie de cunoștințe și abilități tehnice solide ca profesor și de dotări tehnologice corespunzătoare în clasă și școală. Și nouă ne cam lipsesc amândouă elementele în școli.
Nu sunt ipohondră, dar am frici legate de infectare. Sunt și părinte, am doi băieți, și nu mă pot gândi la școală fără să încerc să îmi imaginez cum va fi pentru ei școala din 14 septembrie. Sunt încrezătoare în responsabilitatea directorilor, din școala mea, din școlile copiilor, vizavi de condițiile de igienă în școală. Am participat în calitate de profesor asistent la examenele de Bacalaureat și Titularizare – am făcut voluntariat. Totul a fost OK. Profesorii și elevii s-au comportat foarte bine în ceea ce privește respectarea normelor legate de Covid-19. E drept, școala pe termen lung nu se compară cu câteva zile de examene, dar dacă toată lumea își face partea care îi revine, nu cred că va fi așa de rău.
Și, da, cred că vor exista cazuri de infectare în școli. Și, da, cred că se vor suspenda cursurile unor clase și acestea vor trece în online. Dar nu cred că va fi așa de tragic cum prezic unii.
Și mai cred, cel mai mult și mai mult, că noi, profesorii, ar trebui să profităm de această pandemie și să o transformăm într-o oportunitate. O oportunitate de a demonstra că suntem serioși, dedicați, empatici, solidari. Așa cum ne place să fim considerați.
Nona Rapotan, profesoară de științe sociale la Liceul Teoretic „Tudor Vladimirescu” din București
„Ce este cu adevărat trist este că nu avem perspectivă”
Deși mai avem puțin și ne îmbolnăvim de „scenarită”, nimeni, niciun cadru didactic din sistemul educațional românesc nu știe cum va începe anul școlar, în ce formulă sau în ce formă. Singurul lucru cert este când: 14 septembrie.
Deși îmi doresc enorm să-mi văd elevii, să stau de vorbă cu ei ca în vremurile bune și să încing dezbateri aprinse pe marginea unui subiect, sunt convinsă că în condițiile actuale așa ceva nu se poate. Nu sunt și nu voi fi adepta sistemului online, din rațiuni care țin de partea de evaluare, dar mai ales de partea de învățare. Personal, nu mai lucrez de ani de zile exclusiv pe achiziții de cunoștințe, ci prefer să insist pe exersarea unor deprinderi și dezvoltarea unor abilități. Iar sistemul online, așa cum nu este gândit la ora actuală în România, nu mă ajută deloc în acest sens.
Ce facem din septembrie? Evident, preferabil ar fi să mergem pe un sistem de predare de tipul profesorul la clasă, cu tablă, videoproiector, laptop și material bibliografic la îndemână, iar elevii acasă. Cu respectarea strictă a unui orar și a unor termene de predare și evaluare. Cu gândirea unui sistem de evaluare adaptat la aceste condiții. Chiar dacă nu există multe materiale în acest sens și profesorul ar trebui să muncească ca să-și învingă inerțiile și să-și regândească designul fiecărei lecții, nu e imposibil. Dar există o serie de factori de care trebuie să ținem cont și plec de la situațiile pe care le am eu la clasă. Nu am elevi care să nu-și poată permite măcar un telefon smart sau o tabletă, dar am elevi care au frați și surori, toți frecventând școala într-o anumită etapă. Așa că ajung să se bată pe laptopuri, birouri, prize. Pentru că toți vor în același timp! Că așa este programul școlar! Pe de altă parte, din câte țin minte, elevii din anii terminali nu sunt prea dornici să se arate online; când a fost vorba să facem o lecție pe Zoom m-am trezit că vorbeam cu niște găuri negre, ceea ce nu e deloc confortabil; n-ai niciun control în asemenea momente, iar senzația că vorbești în pustie e greu de depășit. Mai există și situația, frecventă, în care elevii din anii terminali se angajează și atunci frecventarea cursurilor online chiar va deveni opțională. Și, nu în ultimul rând, să nu uităm că internetul poate să ne lase exact în momente de maximă tensiune.
Ce este cu adevărat trist este că nu avem perspectivă! Nu știm cum se vor desfășura examenele, în baza căror programe, mergem de pe un azi pe mâine absolut dărâmător, deși au trecut șase luni în care se puteau proiecta foarte multe. Dar nu s-a vrut decât o economie uriașă de resurse de toate tipurile.
Sunt multe state europene care au angajat foarte mult personal, didactic și nedidactic, special ca revenirea la școală în sistem clasic să se poată face mai rapid și în siguranță, cu respectarea normelor de siguranță. La noi se vorbește de scoaterea unor discipline din programul elevilor, sub pretextul că e prea încărcată. O diversiune, evident! Când, de fapt, trebuiau angajați profesori și personal medical, divizate colectivele și asigurate condițiile normale pentru începerea unui an școlar nou așa cum trebuie. Și dacă le rămâne directorilor sarcina de a-și asuma începerea anului școlar conform scenariilor pomenite la început, tot degeaba, din moment ce nu le-au fost alocate și fondurile necesare să o facă în condiții optime.
Ana Maria Leorda, profesoară de limba franceză și limba engleză la Școala Nr. 1 „Sf. Gheorghe” din Giurgiu
„Online este poate mai eficient împotriva pandemiei, dar nu pentru sistemul de învățământ românesc”
Sunt profesoară de aproximativ 20 de ani și pot spune că m-am acomodat ușor cu varianta predării online, dar am și suficientă experiență pentru a putea trage o concluzie: varianta online nu este eficientă pentru elevii de gimnaziu, unde eu profesez. Este „oarecum” suficientă pentru cei foarte motivați, care au deja baze foarte solide acumulate anterior, dar aceștia sunt prea puțini.
Sunt conștientă de riscurile reîntoarcerii la școală, dar sunt dispusă să mi le asum. Ar fi perfect dacă fiecare și-ar face partea, adică dacă fiecare și-ar asuma responsabilitatea, de la profesori, la elevi, părinți, autorități.
Nu aș opta pentru varianta hibrid, pentru că sunt sigură că ar stagna predarea și ar produce multă confuzie, iar în provincie, nu avem nici baza materială pentru asta
Online este poate mai eficient împotriva pandemiei, dar nu pentru sistemul de învățământ românesc – nu mă refer doar la lipsurile materiale, ci și la curriculă.
Ilustrație: Shutterstock
