
Este ilustrator freelancer și, cand nu desenează, modelează în porțelan. Ascunde pe unde merge câte un film foto și, recent, are o obsesie cu stampele japoneze (ukiyo-e).

Adriana Bălaj (31 de ani) este profesoară de istorie la două școli din Timișoara: una de stat și alta privată. Când a intrat în învățământ, ca să-și întregească norma didactică, făcea naveta și la câte patru școli din județ simultan, una din ele la 60 de kilometri distanță. A încercat de fiecare dată să clădească o relație cu elevii ei și să facă istoria cât mai atractivă, indiferent dacă se află în fața unei table interactive de ultimă generație sau a uneia cu cretă.
Am 23 de ani și sunt învățătoare în una din cele mai mari comunități compacte cu origini rome din Europa, unde curierii nu vin pentru că aici sunt „oameni răi”. Am în clasă 24 de năzdrăvani, pe care încerc să-i motivez să vină la școală în fiecare zi. „Ești cea mai bună doamnă”, îmi spun mereu. Uneori de mai multe ori pe oră. Nu pot să aleg un moment petrecut în acești doi ani pe care să îl povestesc. Nu știu dacă am fost mai mândră de ei atunci când au citit primul cuvânt sau atunci când am mers la teatru, iar cei de acolo ne-au zis mirați: „ce cuminți sunt!”
În 2020, de când a izbucnit pandemia, sute de români au revenit în localitatea suceveană Cajvana, după ce și-au trăit tinerețea în străinătate. Cajvana este un orășel bogat, clădit pe munca în Italia și Marea Britanie, care și-a câștigat în timp numele „Monaco de Bucovina”. 57 de elevi au fost înscriși în ultimul an la Liceul Tehnologic „Ștefan cel Mare” și au trebuit să se acomodeze la școala online și la un mod diferit de predare. Profesorii, indiferent de specialitate, au trebuit întâi să îi ajute să învețe limba părinților. Există un cuvânt pe care însă cu toții îl spun apăsat: în timpul interviurilor cu elevi, părinți și profesori a fost rostit de aproape 70 de ori cuvântul „acasă”.