Nu trece

Un studiu realizat de Institutul Național de Sănătate Publică în 2017 spune că în România 9,5% dintre elevi și-au agresat colegii de școală și 17,9% dintre elevi au recunoscut că au fost agresați de colegi frecvent. Diferențele dintre cifre sunt cauzate fie de faptul că nu toți elevii au recunoscut că i-au agresat pe alții, fie pentru că nu toți elevii consideră aceleași comportamente ca fiind bullying.

Bullyingul este definit ca un comportament de excludere, de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Termenul nu are o traducere exactă în limba română. Bullyingul poate însemna și agresivitate fizică, dar cel mai frecvent se manifestă prin agresivitate psihologică și emoțională. Copilul este umilit în repetate rânduri de colegi, primește porecle răutăcioase și este exclus din grup. Bullyingul diferă în funcție de gen. În cazul fetelor, forma de bullying mai des întâlnită este cea emoțională, în timp ce la băieți este cea fizică.

Am documentat diferite fațete ale bullyingului, de la percepția agresorului – care nu crede că a greșit – și poveștile intime ale câtorva victime – care nu cred că vor uita vreodată ce s-a întâmplat cu ele –, la perspectiva unui psiholog, acțiunile de prevenire pe care le fac autoritățile în școli – care încearcă să stârnească empatie între elevi – și posibilele soluții. Toate pentru a înțelege mai bine fenomenul și pentru a realiza de ce nu este doar o joacă.

Dacă ai exemple de cum a reușit o clasă, o școală sau o organizație să combată bullyingul, scrie-i autoarei seriei la elena.vaduva@decatorevista.ro.

Delia își amintește de ei încă din clasa a V-a. A făcut Școala Gimnazială „Alexandru Costescu” din București, de unde a plecat cu amintiri care o mai urmăresc și acum, în clasa a XI-a. Are 16 ani și părul lung, brunet, ușor buclat la vârfuri. Îi plac culorile pale și poartă mereu în ghiozdan după ea un caiet cu portative. Asta pentru că a făcut pian de când se știe și a compus tot de atunci. Pe lângă caiet, Delia mai are în ghiozdan și un penar subțire în care ține culorile pe care le folosește atunci când are chef să deseneze trandafiri sau fluturi. Visa să facă un liceu de muzică, iar apoi să dea admiterea la Conservator și să ajungă pianistă.

Tot din cauza lor s-a uitat pentru prima dată cu neîncredere în oglindă. Era în a V-a și până atunci clasa în care învăța fusese liniștită. Nu existau grupuri, nimic nu te făcea să vrei să te închizi în tine. Dar apoi a venit gimnaziala. Au început prin cuvinte.

„Balenă ucigașă. Porecla mea. Mă simțeam de parcă aș fi fost ultimul om de pe pământ și mă uitam în jurul meu, toată lumea era mai sus decât eram eu și, nu știu, mă simțeam un parazit al societății. Simțeam că locul meu nu este acolo, simțeam că efectiv nu e OK. ”

Într-o zi și-a găsit caietele mâzgălite și înainte să-și dea seama devenise obișnuință să fie lovită cu cretă în spate când ieșea la tablă. În zilele mai rele era lovită cu buretele ud și murdar, iar la prânz cu cornurile. Delia nu înțelegea atunci de ce trebuia să intre în clasă și să plece mereu cu lacrimi în ochi. Nu-și mai recunoștea colegii și prietenii.

Avea 13 ani când și-a dat seama că e puțin îndrăgostită de cea mai bună prietenă. Atunci a avut o criză de identitate și a început să caute pe internet. Nu înțelegea cum era posibil să-i placă și băieții și fetele, pentru că prietena ei cea mai bună nu era prima ei dragoste. Atunci a citit despre bisexualitate și a reușit să se calmeze puțin, deși încă se temea de reacția familiei foarte religioase în care crescuse. De asta nu a fost foarte șocată în momentul în care mama i-a izbit telefonul de calorifer și l-a spart atunci când și-a dat seama că vorbea cu iubita ei. Bunica i-a spus că e creația diavolului, iar coșmarul s-a înnegrit și mai mult un an mai târziu când au aflat colegii de clasă. I-a răspuns iubitei la telefon în clasă și a alintat-o „puiule”, iar un coleg a auzit vocea feminină din telefon.  

„Și s-a aflat în final în toată generală și nu puteam să ies din clasă fără să fie unul care să comenteze.”

Pentru că nu mai putea suporta să audă cum era jignită din cauza faptului că-și iubea cea mai bună prietenă, Delia a început să aibă crize de isterie și porniri violente. Își alerga colegii prin clase, îi împingea și îi înjura. Nu mai rămăsese nimic din clasa aia din anii primari de care ea își amintea. Acum nu-și dorea decât să termine generala și să plece într-un liceu unde să nu o cunoască nimeni. Nu se mai gândea de mult la liceul de muzică. Era prea ocupată să se apere.

Dar lucrurile nu s-au oprit odată ce a început clasa a IX-a. Delia nu-i poate uita pe băieții care au încercuit-o sub copacul din curtea liceului. Stătea acolo cu iubita ei și vorbeau îmbrățișate. Atunci au venit. Nu-și amintește exact câți erau, dar erau suficient de mulți cât să o oprească să plece și să-i arunce vorbe urâte. Îi spuneau că e lesbiană și o întrebau batjocoritor dacă nu voia să vină să-i învețe și pe ei ce face ea cu fetele. A plecat țipând și dând din coate din cercul pe care îl formaseră în jurul ei.

Elena are 17 ani și a făcut o parte din generală în Măgurele, un oraș la marginea Bucureștiului, unde s-a mutat cu familia când era clasa a VI-a. Își auzea mai mereu colegii care șușoteau despre cum este deșteaptă și încrezută pentru că a venit din buricul Capitalei într-o zonă marginală. Totul a început, însă, din alt motiv.

„De mine se luau că nu eram dezvoltată, adică nu aveam sâni, și chestia asta s-a întâmplat destul de mult, mai ales din clasa a VI-a, a VII-a, pentru că atunci băieții încep să observe și devine evident. Și în momentul în care nu erai la fel de dezvoltată sau nu erai în cercul lor de prieteni, într-un fel, nu știu, observau chestia asta și o arătau. Și râdeau de tine. Și erai batjocorit din cauza asta.”

Elena are ochii mari încercănați și o obosește programul de dimineață de clasa a XII-a, așa că așteaptă zilnic să ajungă acasă și să tragă un pui de somn. A crezut mereu că dacă se va comporta drăguț cu toată lumea, va primi aceeași energie înapoi. „Ce dai asta primești, corect?” Își amintește de prima dată când și-a dat seama că regula asta nu funcționează.

Era clasa a VII-a și în banca din spatele ei stăteau două colege. Elena le lăsa mereu să tragă cu ochiul în foaia ei în timpul testelor, iar fetele îi deveniseră prietene. Pe una dintre ele o chema ca pe ea, dar abia mai târziu Elena avea să afle de ura pe care colega i-o purta doar pentru că aveau același nume. Într-o zi le-a spus amândurora că nu le mai poate ajuta la teste pentru că fiecare ar trebui să învețe pentru sine, iar relația de prietenie s-a destrămat brusc.

Tot atunci au început să îi spună că are păduchi pentru că-și trecea mai mereu mâna prin păr. Disperată că nu reușea să-și convingă colegii că părul ei e curat, Elena s-a dus la medicul de familie și l-a mințit. I-a spus că are nevoie școala de o adeverință care să ateste că nu are păduchi.

Elena s-a întors la școală cu adeverința de la medic care spunea că nu are păduchi, dar s-a lovit de refuzul colegilor de a o crede.

„Nu o să te fută nimeni.”

„Dacă vine un băiat cu scula mare o să te rupă”.

Astea sunt doar unele dintre remarcile pe care Elena le auzea când ieșea la tablă, când mergea pe hol sau când ieșea în pauze.

Pentru ea, tensiunile s-au diminuat când a intrat la liceu și a început să se gândească mai mult la motivele pentru care foștii colegi o batjocoreau. Nu crede că e vina ei pentru că nu a ripostat, ci mai degrabă totul se rezumă la educația pe care copiii-agresori au primit-o. Nu vede cum ar putea fi rezolvată problema bullyingului în școli, pentru că, de cele mai multe ori, chiar dacă profesorii sunt înștiințați de existența lui, nu se întâmplă mai nimic. Eventual poți fi sfătuit să ignori, să taci, iar răul va trece de la sine.

Nici Elena și nici Delia nu cred că trece. Lucrurile astea stau lipite de tine toată viața. Delia încă nu e pe deplin împăcată cu ea, chiar dacă îi place să spună că a învățat să nu mai lase lucrurile pe care le aude zilnic să o afecteze. Elena se refugiază în scris poezii și încearcă să dea uitării ce i s-a întâmplat în școală și a renunțat să mai caute explicații.