Antropolog urban și consultant, interesat de cooperare internațională, politici publice sustenabile și industrii creative.
Dacă nu vezi nicio legătură între o sală de spectacol și sala de clasă sau între dialogul dramatic și explorarea științifică, ia un loc. Te invit în public și-ți promit că la final îți vei dori să fii pe scenă, chiar și când ai în față tabla cu exerciții de matematică.
Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.
Un draft de proiect pentru planurile-cadru (scheletul de materii pe care le învață elevii) a fost publicat la începutul săptămânii de Edupedu. Discuțiile publice au alunecat repede spre ce ore dispar și de ce e important să rămână. La câteva ore după, Ministerul Educației a spus că nu este un document „asumat” și că de fapt, abia se află în procedura de a forma echipele pentru lucrul la alte planuri cadru. Fabiola Hosu, vicepreședintă a Coaliției pentru Educație, s-a uitat cu atenție la propunerile acelui proiect și a extras niște linii pozitive de care specialiștii ar trebui să țină cont atunci când schițează ce materii și câte ore trebuie să aibă în orar un licean.
© 2026 BRD Groupe Société Générale, toate drepturile rezervate.
Școala9 este un proiect susținut de BRD GROUPE SOCIÉTÉ GÉNÉRALE.