
Antropolog urban și consultant, interesat de cooperare internațională, politici publice sustenabile și industrii creative.

Dincolo de multe altele petrecute de-a lungul verii care se apropie de final, un eveniment cinematografic a atras atenția (un eveniment cinematografic dominat de roz, așa cum ne-am dori să fie și viața noastră, inclusiv componenta profesională a acesteia) – premiera filmului Barbie (2023, regia Greta Gerwig). Filmul a suscitat un anumit interes în rândul publicului adult (din ce am citit este vorba tocmai de un film pentru un public adult, în ciuda a ceea ce pare a fi) și a generat comentarii diverse (cum stă bine oricărui produs artistic): pro, contra, neutre.
A trecut cu bine de-Al Doilea Război Mondial, de venirea comuniștilor la putere și de cei aproximativ 30 de miniștri ai educației și ale lor reforme, școala din Bădăcin, Sălaj, nu și-a mai deschis porțile din această toamnă. A fost construită de Iuliu Maniu acum 85 de ani, dar în ultimii mai funcționa doar cu învățământ primar. Nu mai sunt nici elevi, dar nici satul nu a reușit să-și adune voința ca să păstreze construcția în misiunea ei. La umbra marelui Maniu, o comunitate pare în continuare divizată de fantomele istoriei.
Dincolo de lecțiile despre sărbători și personaje biblice, la orele de religie ajunge să se discute, la unele clase, despre avort, despre cum ar trebui să se îmbrace fetele și băieții, despre cine, când și cum ajunge în iad. Cu ce impact vine asta, într-o societate în care, deși facultativă, religia se predă confesional, iar manualele școlare sunt avizate de culte?