
Este ilustrator profesionist şi ceramist începător. Desenează orice-i pică bine, pentru clienţi de peste tot.

Când a devenit profesoară, Camelia Constantea se aștepta să prindă un post într-o școală în oraș. A ajuns la sat, unde nu a găsit „școala bună” la care visa, ci un catalog care se tot împuțina. „Eram total ruptă de realitate”, spune profesoara. După mai bine de 20 de ani de predat în satul Viișoara, azi în fotoliul de director, Camelia nu s-ar mai duce la o școală de la oraș. Am discutat cu cea care în 2024 a câștigat premiul Profesorul Anului din mediul rural la categoria „Prevenirea abandonului școlar”, pentru a vedea ce soluții a identificat ca să-i aducă pe copii în bănci.
Într-un interviu pentru Școala 9, jurnalista Emilia Șercan, totodată lector la Facultatea de Jurnalism a Universității din București, vorbește despre cum a ajuns România să promoveze o cultură a plagiatului, de unde izvorăște ea și de ce se perpetuează. Pornind de la cazul ministrului Cercetării Florin Roman, care și-a plagiat lucrarea de disertație, jurnalista atrage atenția asupra faptului că responsabilitatea corectitudinii unei teze nu cade doar pe umerii autorului, ci și pe ai profesorului coordonator.
Când ai ales învățământul nu te-ai gândit la ce te așteaptă, așa e?
În general, din afară, a fi profesor/profesoară, pare o bagatelă. Mergi la școală, predai câteva ore, apoi ești liber. Pleci acasă când alții revin din pauza de masă la locul de muncă, vara, cât e ea de lungă, e în întregime a ta, ai vacanță de Crăciun și de Paște și ești plătit de la buget. Bașca mai primești și tichete de vacanță.
Este tentant.