
A oscilat între print (Opinia studențească, Men's Health, Maxim, Marie Claire) și online (Vice, Glamour, Slow Forward, Mindcraft Stories). Are 12 ani de experiență în învățământul preuniversitar (I-XII, ca toată lumea).

Op-Ed. Aproape cu toții știm cum începe Biblia („La început Dumnezeu a creat …”) sau Hamlet („Cine e acolo?”) sau un basm („A fost odată ca niciodată, …”), dar a-ți ști începuturile, atunci când devii conștient că ceva major s-a întâmplat în viața ta, ceva care te-a schimbat irevocabil, acest detaliu vital ni se arată cam mai întotdeauna fără a ne fi orchestrat viața pas cu pas, detaliu cu detaliu.
Jumătate dintre profesorii români din preuniversitar cred că elevii lor copiază în referate și alte lucrări pentru școală, fără să citeze sursele, arată un studiu realizat de Consiliul Național al Elevilor în această toamnă. Fenomenul pare scăpat de sub control. Chiar ministrul Cercetării și Digitalizării, Florin Roman, este acuzat că a plagiat în lucrarea de dizertație, potrivit Libertatea. Alte țări europene au găsit deja soluții eficiente de combatere a fraudei academice. Trei studenți români la facultăți din Marea Britanie, Franța și Germania au explicat cum percep ei fenomenul plagiatului și ce rigori li s-au impus în universități.
De ce scriem?
De ce am ales să scriem?
Ce ne îndreptățește să scriem?
Sunt întrebări la care am decis să răspundem ca urmare a comentariilor generate de unele dintre articolelor noastre, mai ales a acelora care au scos la lumină firele de praf de sub preșul educațional. Sigur, am ridicat doar puțin colțul preșului respectiv, iar haterii nu au întârziat să apară. „Jurnaliștii lui pește”, „niște frustrați”, „habar n-au de sistem”, „îi urăsc pe profesori” sunt câteva dintre caracterizările care ne-au fost făcute.
Așa că am decis să aducem câteva clarificări.