„Digitalul oferă răspunsuri fără să-ți ofere întrebări, iar curiozitatea pleacă de la întrebare, nu de la răspuns. Cu alte cuvinte, când primești totul de-a gata, îți este inhibat instinctul de curiozitate și atunci device-urile ajung să ne facă mai puțin curioși, dar rezultatul este că încă avem copii curioși, cel puțin cei măsurați de mine, la nivel de gimnaziu.” Asta ne-a spus Dragoș Grigorescu în prima parte a interviului.
Dragoș Grigorescu este de formație filosof, specializat în filosofia științei și în prezent își pregătește un doctorat despre curiozitate la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București, în timp ce el însuși este lector al departamentului de Științele Educației la Facultatea de Litere și Științe din cadrul Universității Petrol-Gaze Ploiești.
Școala9: Ce este un cercetător?
Dragoș Grigorescu: Un cercetător este un om care, în primul rând, nu se teme de necunoscut și, în același timp, un pasionat al transformării necunoscutului în cunoscut. Prin urmare, un cercetător este acela care se simte familiar în preajma misterului, tainelor, a lucrurilor greu de înțeles și își păstrează ceea ce eu numesc curiozitatea nativă. Este vorba despre acea curiozitate copilărească, când încă ne mirăm de ceea ce e în jurul nostru și ne punem întrebări. Și acest lucru este esențial.
În al doilea rând, cercetătorul se disciplinează și se îmblânzește când își dă seama că are nevoie de ceea ce noi numim metodologia cercetării științifice. Apoi, el trebuie să-și delimiteze o zonă de referință, adică să-și delimiteze paternitatea, prin instalarea mentală într-o paradigmă, într-o teorie, într-un orizont de cunoaștere limitat, proces care se numește fundamentarea teoriei cercetării.
Prin urmare, necunoscutul, pentru a fi abordat și pentru a fi transformat într-un necunoscut mai mic are nevoie să fie tratat cu respect și asta înseamnă modestia celui care își păstrează instinctul de a cerceta lucruri noi, dar are și respectul de a o face metodic și atunci trebuie să-și asume niște presupoziții.
După care este necesar ca el să-și aloce o zonă de graniță a cercetării, acolo unde aria sa de interes a ajuns cel mai aproape, adică un domeniu unde cercetarea este vie, unde există acest teatru de schimb, recunoaștere și ipoteze. Și atunci nișa se îngustează.
De asemenea, de multe ori este nevoie și de un colaborator sau de un colectiv din care să facă parte - și la capitolul ăsta suntem cumva deficitari, avem puține colective, echipe de cercetare.
Și nu în ultimul rândul, după aceea este vorba despre toată competiția, febra proiectelor de cercetare și lucrul propriu-zis, când cercetătorul este culegător de date, interpret și analist statistic și, în același timp, scriitor de articole științifice, adică un om care împărtășește din tot demersul său de cunoaștere.
„Afli lucruri pe care oamenii, dacă le aplică, ar putea să își îmbunătățească radical viața”
- Cum e în România munca de cercetare? Un cercetător ar putea să trăiască doar din asta?
- Se poate trăi din cercetare, există cercetători profesioniști, există instituții publice de cercetare, de la institutele Academiei până la colective din interiorul universităților, care își dedică întreaga activitate muncii de cercetare.
Pe de altă parte, există și muncă de cercetare extrem de importantă în domeniul privat, de exemplu laboratoarele de genetică, unde funcționează foarte bine munca de cercetare și cercetarea cantitativă.
Mai sunt și proiectele de cercetare, în care ești cercetător ocazional, în sensul în care desfășori munca de cercetare pe perioada unui proiect care îți permite să fii remunerat ca parte din acel proiect.
- Unde ar trebui să meargă un pasionat de învățare pentru a alege un drum potrivit pentru el în domeniul cercetării?
- Drumul este trasat de obiectul de studiu, de obiectul necunoscutului, pe care vrei să-l transformi în cunoscut. Cu alte cuvinte, pasiunea pentru un domeniu, pentru o zonă de cunoaștere, dacă e dusă până la capăt, te duce în situația de a-ți pune problema cum contribui tu sau cum poți să participi mai mult decât mergând la școală și învățând despre un domeniu. Cum poți tu să contribui prin a aduce lucruri noi pe lume, prin a împinge această frontieră a cunoașterii.
Dacă în mintea ta este clară zona de cunoaștere, apar oportunitățile. În România există puține cercetări transversale, care au o arie largă de desfășurare și care cuprind un număr mare de cercetători, dar sunt totuși proiecte unde poți foarte bine să te simți ca acasă în munca de cercetare.
- Ce îți displace la munca de cercetare?
- De multe ori cercetarea te aduce într-o zonă a solitudinii. Cu cât ești mai specializat într-un domeniu, nișa ta de rezonanță devine mai mică.
De aceea cred că cercetarea ar trebui să fie dublată de capacitatea de a lucra în echipă, capacitatea de a împărtăși această experiență. Există colective de cercetare și atunci începi să te simți reprezentat și să te simți membru al unei familii, chiar dacă cercetarea ta te situează în afara granițelor țării sau în afara instituției pe care o reprezinți.
Și al doilea lucru poate și mai dureros este sentimentul irosirii cercetării științifice, această stare a irelevanței sociale a cercetării științifice. Afli lucruri noi, afli lucruri care ar putea să schimbe societatea, afli lucruri pe care oamenii, dacă le aplică, ar putea să își îmbunătățească radical viața și față de care societatea, în ansamblu, manifestă o totală indiferență.
Cu alte cuvinte, cercetezi degeaba.
Știm cu toții că avem ceea ce se numește politici în domeniul educației sau politici sociale în general. Aceste politici, platformele politice, programele de guvernare, toate ar trebui să țină cont de progresul științific în domeniul respectiv.
În domeniul educației, ar trebui ca cercetătorii să fie consultați sau chiar să fie baza de plecare pentru a produce reglementări, alocări de fonduri, pentru a produce reforme. Or asta de multe ori nu se întâmplă, ca să nu zic că nu se întâmplă niciodată. Și atunci ai acest sentiment al paralelismului. Tu-ți vezi de pasiunea ta cu câțiva cu care împărtășești pasiunea și societatea își vede de-ale ei. Și așa e o ruptură între cunoaștere și rezultatele cunoașterii.
- Ce te motivează să continui totuși?
- Sentimentul nobil că, în cele din urmă, cunoașterea pe care o facilitezi către societate, la un moment dat, va fi atât de evidentă, încât societatea nu își va mai permite s-o ignore.
Îți dau un exemplu: astăzi, noi, la nivel de cercetare, tot mai des ajungem la concluzia că expunerea la ecran, a copiilor mici în special, este extrem de dăunătoare. Și producem multă cercetare științifică în sensul acesta, multe rezultate.
Ei bine, toate aceste rezultate, deși au ajuns să fie de notorietate, sunt încă ignorate. În acest caz, speranța este că vocea aceasta a cercetătorilor va fi suficient de stridentă încât să ajungă și la urechile mamelor, să ajungă și la urechile decidenților politici și sociali și, în, cele din urmă, să simtă nevoia să diminueze această imensă afectare a copiilor, pe care noi o producem prin expunerea la ecran.
Cred că la un moment dat vom fi suficient de mulți (cercetători în general) și suficient de asortați în mesajul pe care îl transmitem către public, încât până la urmă oamenii să se gândească la ceea ce spunem.
Bianca Ceică este pasionată de scris și de citit și îi plac poveștile pentru copii, pe care nu a încetat niciodată să le citească, dar pe care a început să le înțeleagă mult mai bine, după ce a studiat literatura pentru copii, timp de 3 ani, în cadrul unui grup coordonat de Florin Bican.
În 2023 s-a întrebat „Cum le dau poveștile idei copiilor?” și a petrecut 6 luni ca să găsească răspunsul. Nu l-a găsit decât pe jumătate, dar cercetarea i-a dat curaj să continue să studieze mecanica ideilor și să lanseze un newsletter dedicat scrisului, poveștilor și procesului creativ.
