Școala din închisoare

Cum arată și cum funcționează o școală care-și desfășoară activitatea în interiorul unui centru de detenție? Cât de diferite sunt programa și relațiile dintre elevi și profesori față de o școală normală? Cât de mult îi ajută pe deținuți educația primită în penitenciar să se reintegreze și cât îi motivează să nu se întoarcă la închisoare? Cu aceste întrebări am plecat pe 5 martie să vizităm Liceul Tehnologic Special „Pelendava”, care funcționează din 1998 în cadrul Centrului de Detenție Craiova, unde sunt închiși 185 de minori și tineri din cei peste 20.000 de deținuți din sistemul penitenciar din România.

Școala – o clădire cu două etaje vopsită în verde – este în aceeași curte cu penitenciarul, peste drum de Termocentrala Craiova II, dinspre care zboară prin aer firicele de cenușă. Dacă intri pe prima ușă din stânga holului principal, ajungi în biroul directoarei. Înăuntru o găsești pe Minodora Tașcu, o femeie înaltă, slabă cu părul blond și cârlionțat, care e la al doilea mandat de director. A venit să predea istorie în 2008, dar a călcat pentru prima dată în interiorul școlii speciale când avea 4 ani, pentru că părinții ei, amândoi profesori de matematică, lucrau aici. Nu a vrut să ajungă să predea în același loc ca ei, însă nu a găsit alt post în Craiova, așa că s-a resemnat și a început să-și dedice timpul și energia școlii speciale. A reușit să înlocuiască pupitrele vechi din lemn negru cu bănci de o singură persoană, colorate în verde sau galben. A transformat o clasă de la capătul holului într-un mini-amfiteatru după ce a îmbrăcat pereții cu tablourile elevilor, iar în mijloc a înghesuit unul în spatele celuilalt mai multe rânduri de scaune roșii de catifea. Acolo au loc repetițiile pentru serbări sau pentru momentele de teatru, dar se și recită și joacă atunci când spectacolele sunt organizate pentru cei din interiorul centrului.

Biroul lui Tașcu e îngust, cu pereții plini de picturi pe sticlă. Directoarea spune cu mândrie că absolut toate sunt pictate de elevii școlii. Tașcu vorbește repede cu accent oltenesc și insistă că programa școlară din liceul pe care-l conduce nu diferă cu nimic de programa unui liceu normal. Singura diferență sunt orele de terapie specifică, în care elevii fac terapie prin desen, gravură în lemn sau alte mijloace artistice. Școala are în total trei profesori care se ocupă de asta. Cei care au rezistat, căci, așa cum povestește Tașcu, nu toți profesorii o fac. Mulți au renunțat după câteva săptămâni sau luni, pentru că modul de lucru e diferit. „[Elevii] nu trebuie să fie desconsiderați, trebuie să le dăm o șansă să se exprime, ca de la egal la egal”, spune Tașcu. Înțelege că uneori e greu să legi relații de prietenie cu elevii din școala lor, mai ales dacă nu îi poți vedea mai mult decât ca pe niște deținuți. Tot ea povestește că în școala din penitenciar există mai multă apropiere între profesori și elevi decât în școlile „de afară”, așa cum le numește pe cele aflate dincolo de gardul înalt al centrului de detenție. Mulți minori care ajung să fie închiși aici nu au familie sau vin din medii defavorizate, așa că nu e nicio surpriză nici pentru Tașcu, nici pentru celelalte profesoare când deținuții încep să le strige „mamă” în loc de „doamna profesoară”.

În ciuda faptului că programa școlară este la fel ca una dintr-o școală obișnuită, există diferențe majore care fac școala din centrul de detenție un loc unic. Elevii care învață aici nu primesc teme și nu iau caietele sau cărțile cu ei în camere. Dacă cineva își dorește, totuși, să citească o carte sau să rezolve exerciții suplimentare, poate face asta în bibliotecă. Odată ce intră în penitenciar, deținuții sunt obligați să-și continue studiile, chiar dacă foarte mulți dintre ei au abandonat școala. De asta nu este deloc neobișnuit ca în clasa a IV-a să învețe chiar și elevi mai mari de 20 de ani. Pentru fiecare clasă absolvită, tinerii privați de libertate pot primi recompense în credite care pot contribui, în funcție de caz, la reducerea pedepsei. Înainte de credite, penitenciarul oferea bani deținuților care treceau clasa. Însă nici una, nici alta nu pare să-i încurajeze suficient, după cum spune Tașcu.

Când ieși din biroul directorului și o iei ușor pe hol, vezi profesori pregătiți cu chei. În timpul recreațiilor și a pauzelor de masă, clasele trebuie să stea închise cu cheia, altfel profesorii nu au cum să-i supravegheze pe elevi.

Fiecare clasă are bănci colorate, iar pereții sunt împânziți de picturi făcute de foști sau actuali elevi. Terapia prin desen pe care Diana Cîrlugea, una dintre cele trei profesoare de terapie specifică, o face cu elevii îi ajută să-și transforme frustrarea și supărarea în artă. Pe pereții albi ai școlii sunt pictate ici-colo flori roșii, iar aproape de tavan, pe arcade văruite tot în alb stau scrise mesaje de încurajare despre cărți, învățat și beneficiile de a fi un elev silitor. Mesajele sunt încadrate în chenare colorate în portocaliu, verde, galben sau mov și sunt făcute tot de elevii școlii. Tot la îndemnul lui Cîrlugea, elevii fac gravuri în lemn, confecționează mărțișoare și pictează pe sticlă. Profesoara spune că cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l învețe când a ajuns în școală în urmă cu 10 ani a fost să nu ia problemele copiilor cu ea acasă. Crede că e important ca profesorii să aibă răbdare să-i asculte și să-i înțeleagă pe tinerii care ajung într-un centru de detenție.

Tot elevii sunt cei care au pus parchet în întreaga școală, iar într-un cabinet de terapie specifică și-au scris toți numele pe ultima plăcuță. Școala nu are personal de curățenie, așa că ei dau cu mătura, spală pe jos și udă florile.

De la ferestrele holului poți zări căminele deținuților și un teren gol de sport. Undeva mai în spate, într-o clădire în care este incorporată și o capelă, stau cuminți pe scaune de plastic Marinel și Aly. Amândoi își freacă mâinile pe genunchi și așteaptă să fie intervievați sub atenția purtătorului de cuvânt al penitenciarului.

Marinel are 20 de ani și e în Penitenciarul de Minori și Tineri de la 16 ani și 6 luni. S-a născut în Slatina și crede că a primit o educație bună acasă. Mama lui îl punea să se spele pe mâini chiar și după ce își atingea puțin hainele și crede că de acolo a deprins obiceiul pe care îl are și acum. „Mă spăl într-una, nu știu.” Mama lui îi mai spunea constant în adolescență să nu întârzie să ajungă acasă. El nu o asculta și fugea de acasă des pentru a se distra cu gașca prin oraș. Avea mulți prieteni și nu vedea de ce e greșit că pierdea nopțile cu ei. Apoi a fost închis în urma unui furt, iar prietenii lui au dispărut.

În cei trei ani de când își petrece zilele și nopțile în penitenciar nu a primit nici măcar o singură vizită de la vreunul dintre ei. Cei care au fost închiși odată cu el au ieșit mai devreme. El e la a cincea comisie pentru eliberare condiționată, dar încă nu a primit permisiunea de eliberare, chiar dacă spune că nu a greșit niciodată cu nimic cât a fost în penitenciar, a muncit și a mers la școală regulat. A reluat școala de la clasa a VII-a, de unde abandonase, și a încercat să fie cât mai prezent în activitățile din penitenciar, dar și din școală.

Slujba lui Marinel este să aibă grijă de curtea penitenciarului. Mătură, se ocupă de flori vara și face poteci prin zăpadă iarna. Acum s-a obișnuit cu locul, dar când a ajuns pentru prima dată în penitenciar s-a speriat de hărmălaie și credea că va păți ce pățeau toți deținuții din filme. Că va fi bătut crunt și va zăcea pe undeva printr-o celulă puturoasă. Îl mai speria și gândul că părinții lui nu știau de el, pentru că a plănuit furtul în afara Slatinei, așa că a durat câteva zile până când mama lui a venit să-l vadă închis.

Familia lui se pregătea să plece în Londra atunci, după ce obținuse un contract de muncă. Mama lui urma să lucreze ca bucătăreasă într-un restaurant, unchiul lui, ca șofer, iar tatăl lui, alpinist visător, avea să găsească ceva pe acolo. Știa că pe ușa casei din Slatina se puseseră lacăte și că doar el avea să mai rămână în țară pentru încă 4 ani. Fratele lui avea doar 9 ani atunci când a venit să-l vadă înainte de plecare, iar mama lui nici nu era însărcinată cu al treilea copil. Și-a văzut sora cea mică doar o dată, când avea 6 luni.

Din septembrie 2018, Marinel a intrat în trupa de teatru a penitenciarului și a început să urce pe scenă des și să-și umple timpul rămas cu repetiții și reprezentații în interiorul, dar și în exteriorul penitenciarului, când joacă în fața deținuților din alte centre. Cel mai recent a jucat la Penitenciarul Craiova.

Marinel a terminat și un curs de 3 luni de frizerie, când era clasa a VII-a, și a început să-și tundă colegii sau să le facă șuvițe colorate. I se părea amuzant că veneau colegii la el și cereau șuvițe roșii, verzi și albastre, dar le făcea cum putea mai bine.

Aly este unul dintre clienții fideli ai lui Marinel la tuns. A venit în penitenciar de 6 luni și stă în camera vecină cu cea a lui Marinel, așa că se văd în fiecare dimineață, iau micul dejun împreună și discută despre ce trebuie să facă în ziua respectivă. La o lună după ce a sosit în centru, Aly s-a alăturat și el trupei de teatru, pentru că nu-i place să se plictisească și să aibă timp să se gândească la ce se întâmplă. Pe lângă teatru, Aly este pasionat de pictură. Mereu a fost. Îi place pictura pe pânză, așa că ora lui preferată este cea de terapie prin desen. I-ar plăcea să facă asta și când o să iasă. Crede că artiștii pot trăi din desen, chiar dacă majoritatea oamenilor îi spun că se înșală. Are 20 de ani, este clasa a VIII-a acum și urmează să dea simularea pentru Evaluarea Națională.

Aly o să lucreze de săptămâna viitoare la blocul alimentar. Adică va ajuta la servirea mesei și va debarasa mâncarea rămasă. Abia așteaptă să înceapă. Știe că trebuie să mai aștepte un an până la prima comisie de eliberare condiționată, așa că vrea să muncească mult și să demonstreze că regretă furtul care l-a închis în centru.

Spune despre Marinel că e universal, pentru că nu a întâlnit niciodată pe nimeni care să facă atât de multe lucruri, iar asta îl încurajează și pe el. Marinel muncește în curte, face teatru, lucrează la atelierul de tâmplărie, unde face obiecte din lemn, și merge și la școală regulat.

Orele încep la 7:30 dimineața pentru cei din primară și gimnaziu și se termină la 12:30, iar după pauza de prânz de o oră încep cursurile elevii de liceu și stau până la 17:30. Liceul are 146 de elevi înscriși pentru anul școlar 2018-2019, care sunt grupați în cinci clase de primară, cinci de gimnaziu și șapte de liceu. Odată intrați la liceu, elevii pot opta pentru profiluri de mecanică, tâmplărie sau de estetică și igienă a corpului uman. Anul acesta s-a format prima dată o clasă a XI-a.

Marinel a devenit interesat de profilul estetică și igienă după ce a terminat cursul de frizer. Când va părăsi centrul, peste 6 luni, își dorește să plece în Londra și să lucreze într-un salon. Vrea să fie alături de familie, pentru că nu ar suporta să vadă casa din Slatina închisă cu lacăt prea mult timp. Îi trezește prea multe amintiri. Nu vrea să renunțe la teatru, dar spune că va mai face doar dacă va mai avea timp.

Aly nu vrea să plece din țară odată ce va ieși din penitenciar. Își dorește să revină la vechea lui slujbă din Craiova, când lucra la recepția unui hotel. Știe că dacă va vrea să se țină și de școală, procesul va fi diferit. În învățământul de masă din România, dacă ai depășit cu cel puțin patru ani vârsta corespunzătoare clasei, nu te mai poți întoarce la cursurile la zi, dar te poți înscrie fie la programul A doua șansă, fie la învățământ la distanță. Aly încă nu e decis.

În 2018, cinci absolvenți de clasa a VIII-a de la Liceul Tehnologic Special „Pelendava” au susținut examenul de Evaluare Națională, însă rata de promovare a fost de 0%. La fel și în anul școlar anterior, iar în 2016 nu a fost înscris niciun elev.

Directoarea Minodora Tașcu nu știe cum să-i motiveze pe deținuți și să-i facă să înțeleagă cât de importantă este școala. Reușește cu câțiva, dar sunt prea puțini ca să-i lase în umbră pe ceilalți. Un lucru care o demoralizează este că, odată ce ies din centru, majoritatea tinerilor fie se întorc după ce săvârșesc aceeași infracțiune sau una mai gravă, fie nu reușesc să se angajeze nicăieri. Sunt foarte puțini oameni care angajează tineri cu cazier, chiar dacă aceștia și-au ispășit pedeapsa și au și o calificare obținută în școală. Profesorii nu obișnuiesc să țină legătura cu foști elevi, mai ales dacă nu sunt din Craiova, așa că nu știu să-ți povestească unde sunt și ce fac acum deținuții care nu au mai călcat în penitenciar odată ce au ieșit.

Ei speră că sunt bine și că lucrează pe undeva. Tașcu spune că nici nu a încercat vreodată să intre în legătură cu cei care au plecat. Câțiva o mai contactează când au nevoie de acte, dar doar atât. Legăturile „de familie” care se creează în timpul anilor din centru se destramă în momentul în care tânărul ajunge „afară”.