E puțin trecut de opt dimineața când îmi așez capul pe banca din rândul al treilea dintr-un amfiteatru al Academiei de Studii Economice (ASE), unde sunt unul dintre cei aproape 600 de boboci la Cibernetică. Cuvintele profei care citește dintr-un PowerPoint cu basic template se scurg pe lângă mine. Mă simt ca o piesă de puzzle pusă greșit. Sunt îmbrăcată ca ieri, ca alaltăieri, cu blugi spălăciți și un pulover roșu lălâu, primele haine pe care le-am găsit în dulap de dimineață. În bancă am înghesuit același rucsac albastru dintr-a unșpea, ros pe la încheieturi. Dacă am derula timpul înapoi cu un an, am vedea o imagine la indigo. Aceeași poziție, aceeași a treia bancă, doar că într-o clasă mai mică, pe un hol mai strâmt și cuibărită într-un oraș limitat, căruia am să-i spun întotdeauna acasă. Brăila. Ca-ntr-a douășpea, mă gândesc la momentul în care o să fiu mulțumită de mine: de ce fac, de unde sunt, de cine devin. Ca atunci, visez la o minune pe care nu știu în responsabilitatea cui să o pun, care să mă aducă unde vreau să fiu.
Dar unde vreau să fiu?
Acum un an știam doar că voi intra și voi termina o facultate, un master, pentru că așa trebuie. De acolo lucrurile s-or așeza. Am decis să merg la ASE cu câteva luni înainte de Bac, ca să scap de o responsabilitate care mă speria. Am plecat la drum cu gândul că voi termina cu o diplomă bănoasă, care mă va așeza într-un glob de sticlă, ferită de un viitor instabil. Însă nu a durat mult până să dezvolt în suflet și-n gând un impostor care a crescut până mi-a ocupat tot spațiul.
Un studiu al Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România arată că 4 din 10 tineri nu termină facultatea la care s-au înscris din varii motive: unii realizează că nu și-au ales profilul potrivit, alții se simt depășiți de situație, alții se angajează și nu mai au timp de cursuri.
Când m-am întors acasă acum câteva luni, am găsit la Andreea, verișoara mea care e într-a XI-a în același liceu pe care l-am absolvit și eu, aceeași nesiguranță care-mi controlase anii de liceu. Locuim la 20 de minute distanță în pași domoli, în cartiere în care-am copilărit. Ne-a certat aceeași dirigintă la doi ani diferență, pe mine pentru că eram prea băgăcioasă, pe ea fiindcă tăcea mâlc atunci când ieșea la tablă. Andreea e introvertită și pasionată de sociologie. Anul viitor se va desprinde de băncile liceului și va părăsi locul în care zilele orașului sunt cel mai popular eveniment, în care câteva mii de oameni se înghesuie să vadă pe o scenă cât grădina din spatele blocului meu vedete ca Alina Eremia sau Carla’s Dreams. Nici Andreea nu știe ce facultate sau carieră să aleagă, însă vrea să fie departe de Brăila. Se gândește să dea la Limbi Străine, apoi să devină profesoară (cum le-ar plăcea și părinților ei), dar nu se vede vorbind în fața copiilor.
Verișoara mea a trecut recent printr-o serie de teste de orientare profesională cu consiliera liceului, iar rezultatele au fost neașteptate. O dată i-a picat cămătar, altă dată, muncitor care pune șinele la tren. A urmat „agent de vânzări”, penibil pentru Andreea, care nu are înclinație spre economie ori matematică. După ce verificau împreună rezultatele, elevii erau întrebați ce le-ar plăcea să facă în viitor. Consiliera încerca să vadă dacă răspunsurile se aflau și în listele generate de teste. Andreea i-a spus doamnei că ar vrea să se facă profesoară, însă consiliera a oprit-o. Nu vede ce e la noi în țară, că sunt prost plătiți, că sunt bătaie de joc? Dacă răspunsul elevilor nu coincidea cu elementele din listă, li se spunea nu e pentru tine asta, ar trebui să te gândești la altceva. La o altă ședință, după ce a analizat-o pe Andreea, i-a spus că ar vedea-o preoteasă, că seamănă cu o Madonă căzută din cer și a întrebat-o dacă nu s-a gândit să se călugărească, căci o vede liniștită și i s-ar potrivi viața aia. Ultima oară când s-au văzut, a întrebat-o dacă ar vrea să meargă și la ședințele ei de consiliere personală, însă Andreea nici pe la cabinetul ei din liceu nu vrea să mai treacă.
În amfiteatrele de la ASE am realizat că decizia de a urma o facultate doar pentru că mi-ar oferi un respect care ar putea fi cuantificat în termeni academici superficiali a fost greșită. Trăiesc în mania unei diplome, a unei certificări care să mă salte în salariu, în ochii lumii și în capete de listă la interviuri. Dar asta face prea puțin pentru mine ca persoană. Însă când ești pe băncile liceului, toată viața se reduce la decizia unei facultăți, ca emblemă a unui viitor strălucit.
Pentru Felicia, o elevă de-a XII-a din București, lipsa practicii în școli și a orientării programei către pasiunile liceenilor este un neajuns, așa că și-a asumat informarea din video-uri explicative de pe YouTube, reportaje ori documentare. Ramona, a XII-a în Botoșani, spune că întâlnirile de consiliere sunt câteva pe an, în cazurile fericite. Vrea să dea la UNATC, după ce a văzut un post pe Instagram în care se căutau ambasadori la festivalul de scurtmetraje pentru adolescenți Super, care i-a adus lumea montajului mai aproape. Andreea, a XII-a în Brăila, a dat în Anglia la sociologie, după ce experiența în proiecte precum GROW sau în Consiliul Județean al Elevilor au ajutat-o să se decidă. Crede că ar fi nevoie ca acești consilieri să-i cunoască pe elevi înainte să încerce să-i influențeze. Alexandra, a XII-a la un liceu din Ploiești, deși hotărâtă să își facă o carieră în informatică, vede că nici o oră din liceu nu-i ajută pe aspiranții la Drept să înțeleagă prin ce fel de cursuri vor trece. Alexandra vede ca soluție parcurgerea unor opționale de la diferite facultăți (inginerie, drept, medicină), ca elevii să se familiarizeze cu programa.
Pe Alice Cornea, psiholog, am cunoscut-o la cursul de consiliere vocațională pentru adolescenți ținut în cadrul Fundației Calea Victoriei, o organizație care desfășoară diverse ateliere, de la scriere creativă la astronomie, pentru adolescenți sau adulți. Două ore am vorbit despre ce e important pentru noi, de la socializare, relaxare până la dezvoltare personală și despre cum interpretăm aceste interese pentru a ne găsi posibile cariere. M-am gândit de multe ori la Andreea, la cum i-ar fi plăcut să fie într-un loc în care ar fi înțeles că nu e singura indecisă de 18 ani.
Alice crede că asociațiile ori ONG-urile care au ca beneficiari tinerii (ca AIESEC) ar trebui să intre pe nișa școlilor și a liceelor, căci sistemul are nevoie de o schimbare din exterior. Nu recomandă ca un profesor să se ocupe de procesul de consiliere, pentru că astfel se creează o confuzie de rol. Vede o persoană din exterior făcând asta, pe care adolescenții să n-o perceapă autoritară, în care să se încreadă, fără teama că vor fi judecați. Asta a pățit Alexandra, a XII-a la științele naturii, la un liceu cu faimă. Și-a dat seama după cinci luni de pregătire la medicină că drumul ei e, de fapt, unul artistic. „Dar când ești într-un liceu de renume, situația devine rușinoasă”, spune Alexandra. „Te întreabă profesorii ce cauți la profilul ăsta și te simți prost.” Alexandra crede că e nevoie de înțelegere din partea profesorilor, apoi de îndrumare. Te schimbi mult de-a lungul liceului și e greu să iei decizii importante legate de viitor. O temă dată de un profesor de arte vizuale unde trebuia să scrie un scenariu i-a stârnit Alexandrei interesul pentru cinematografie.
Alice consideră că pentru tineri marea provocare este bruiajul din societate, cantitatea mare de informații mai mult sau mai puțin consistente de care se lovesc. Când în jur e prea mult bruiaj, eu nu mă cunosc pe mine, alții îmi spun ce ar trebui să fac, parcă le-aș da crezare. Dacă sugestiile mulțumesc părinții, profesorii și umplu buzunarul, par viabile. Cea mai bună unealtă, spune Alice, este să te cunoști pe tine mai întâi, pentru că asta nu ți-o poate lua nimeni. Oricât de mult s-ar schimba societatea, oricâte job-uri ar dispărea, tu știi care sunt atuurile tale și vei putea să te adaptezi la noile condiții de viață și de muncă.
Deși suntem obișnuiți cu ideea de a sări din curtea liceului direct în amfiteatrele facultăților, tranziția nu trebuie făcută imediat. Diana a ales să-și ia un gap year după ce a terminat liceul, pentru că nu a atras-o nicio facultate. L-a luat ca pe o pauză în care să se gândească la ce vrea de la viitor. Ana Maria a picat admiterea la actorie și nu a vrut să meargă la altă facultate pentru că simțea că acolo îi e locul. În timp ce-și promitea că va încerca și anul viitor, și-a dat seama că vrea să se îndrepte spre Relații Publice și Comunicare, în Londra.
Pansamentul pentru rana unui sistem neimplicat vine dintr-un echilibru între independență și capacitatea de a cere ajutor când e nevoie. Setul de abilități deprinse cu timpul, făcând voluntariat, implicându-te, nu poate fi știrbit de lipsa unei diplome care să-ți ateste studiile superioare. Așa am ajuns să mă simt (aproape) confortabil să pun pauză facultății. Mă gândesc să încep altă licență în afară și să întrerup Cibernetica, pentru că nu simt că șablonul facultăților de la noi se potrivește cu interesele mele. Trag spre uman, aș vrea să studiez o cultură străină, ori creative writing, ori studii politice, ori artă. Domeniile astea m-au interesat mereu și cred că e momentul să fac ceva.
Nu plănuiesc o plecare definitivă – vreau să ajut aici la schimbarea de care avem nevoie –, ci o plecare necesară, într-un moment în care simt că nu pot ajuta fără educație. Încă nu știu să alin neliniștea și să răspund concret întrebărilor despre viitor, job-uri și facultăți ale Andreei, cum nici pe ale mele nu mi le-am lămurit. Însă accept că nu e nimic rușinos în a lăsa o facultate neterminată, în a o lua de la capăt, în a-ți face ordine în gânduri și intenții.
