Monica Halaszi lucrează în domeniul educației de 30 de ani. Predă limba și literatura română, este autoarea unor programe și manuale școlare, formator național și inițiatoarea concursului „Lectura ca abilitate de viață”. A publicat articole pe teme de educație în Dilema veche și în Tribuna învățământului. Și-ar dori ca școala românească să se recredibilizeze, iar vocea profilor să conteze cu adevărat. Nu crede că i s-ar fi potrivit o altă profesie, urăște când i se spune că este dascăl și și-ar dori să călătorească mai mult. Și fiindcă îi place să analizeze diverse aspecte din domeniul educației, s-a decis să scrie despre ele.
Oksana și Marian Ferțadi, profesori la Liceul Ucrainean „Taras Șevcenko” din Sighet, povestesc, printre lacrimi cum fratele nu vrea să-și lase orașul și e pregătit să lupte. Ambii sunt ucraineni, ea e chiar din Ivano-Frankivsk, el etnic din Maramureș. Deși predau informatică și matematică, de o săptămână fac cu elevii la școală doar istorie. „Le-am vorbit despre formarea statului ucrainean, despre NATO și UE. Nu știu aceste lucruri, iar dacă nu le spunem noi, vor veni alții să le spună cum stă treaba.”
Caligrafia învățată la școală pierde teren în fața unui stil de scriere mai simplu, fără bucle și cu litere mari similare celor de tipar, arată un sondaj despre scrisul de mână.
Era o vreme în care scrisorile se redactau pe hârtie velină, se trimiteau prin poștă, în plic timbrat, introdus în cutiile poștale galbene care se găseau de obicei în fața oficiilor poștale. Ajungeau după câteva zile, uneori după câte o săptămână la destinatar. Ce bucurie era atunci când primeai câte o scrisoare de departe, din Hunedoara sau din Iași, pe care era trecut numele tău! Sau din Varșovia, poate, sau din Paris! Cu câtă emoție o deschideai și o citeai!
