
Când eram mică, spuneam foarte sigură pe mine că vreau să fiu judecătoare. Așa credeam eu că pot să fac dreptate în lumea asta mare. Între timp am descoperit că dreptatea e mai complicată de atât și că, înainte de orice dreptate, cineva trebuie să pună întrebări. Așa am ajuns jurnalistă. Când nu documentez sau scriu, cel mai mult îmi place să plec la drum lung, să stau cu pisica mea, să fac sport și să gătesc.

În timp ce scriu acest articol, cei doi copii ai mei sunt la orele online cu învățătoarea și profesorii de la o școală din București. După ce am început ziua sărind peste cafea și mic dejun ca să rezolv probleme tehnice cu un mouse care a încetat din viață, mă trezesc că ai mei copii au luat pauză în mijlocul orei ca să se certe pe încărcătorul de laptop. Aleg să îi las să își rezolve singuri disputa, pentru că am ratat deja trei termene-limită pentru textul pe care îl citești.
În clasa a V-a, Ioana Pârvulescu învăța după-amiaza și întoarcerea acasă pe întuneric „avea mult farmec romantic”. Diminețile vorbea cu prietenele la telefonul fix, fără știrea părinților. Gânduri și preocupări poate nu cu mult diferite de cele ale elevilor de azi care ajung să-i citească textul „Prietenul meu” când trec la gimnaziu. În interviul pentru Școala 9, Ioana Pârvulescu a povestit despre operele din manuale care au traumatizat generația ei, a teleportat un copil din epoca jocurilor pe calculator în secolul al XIX-lea și și-a spus opinia despre „mașina de citit gândurile” – Facebook.
Unele școli din Australia insistă să separe gemenii în clase diferite cu convingerea că așa este mai bine pentru dezvoltarea lor individuală și formarea personalităților lor. Dar cercetările arată că nu e chiar așa.