„Aici eram eu cu mami... când am venit de la centrul maternal... m-o dus Poliția... o fugit după mine prin apă”, îmi povestește Samuel, descriind o fotografie în care mama lui, Leontina Moldovan, îl îmbrățișează cu lacrimi în ochi. Fotografia a fost făcută în martie 2018, când Samuel avea 9 ani și se revedea cu mama lui după două zile pe care el le petrecuse într-un centru de primire în regim de urgență. Fusese dus acolo de angajați ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Maramureș, care au considerat situația lui Samuel o urgență, deoarece pe atunci băiatul nu avea un reprezentant legal.
La nașterea lui Samuel, pentru că nu avea act de identitate, Leontina a folosit buletinul cumnatei sale. Tatăl, Traian Lingurar, nu l-a recunoscut oficial și în 2015, când mătușa a murit, băiatul a rămas fără reprezentant legal. Prenumele lui e Samir, dar toată lumea îi spune Samuel sau Sami. Doar mama îl mai strigă Samir.
Samuel și familia lui fac parte dintr-o comunitate de romi ce trăiește în condiții de sărăcie extremă în Baia Mare, într-o zonă în care altă dată se depozita sterilul provenit de la minele de aur din regiune – de aici numele comunității: Pirita. Primele familii au venit în Pirita din zona Târgu Lăpuș, altele după ce au fost evacuate din blocurile sociale din Baia Mare. O altă parte, printre care și familia lui Samuel, au venit din județul Sălaj în urmă cu 17 ani. Din cele aproape 60 de familii de aici, doar patru locuiesc cu forme legale, ceilalți stând pe terenuri ce nu le aparțin.
Locuințele lor sunt colibe construite din materiale recuperate de la groapa de gunoi sau din oraș. Oamenii trăiesc vânzând fier și hârtie, crescând cai și porci sau, tot mai puțini, cerșind. Pentru că nu au domiciliu, cei mai mulți dintre ei au cărți de identitate provizorii, pe care le reînnoiesc anual. Majoritatea părinților copiilor din comunitate nu sunt căsătoriți legal. E și cazul părinților lui Samuel, care sunt împreună de 24 de ani și au avut cinci copii, dintre care două fetițe au murit de mici.
La începutul lui 2017, când l-am cunoscut, Samuel nu avea certificat de naștere – arsese într-un incendiu. Era în clasa pregătitoare la Liceul Teologic Penticostal Baia Mare, coleg cu alți 15 copii din Pirita. Locuia într-o colibă cu tatăl lui și un nepot de-ai acestuia, care avea doi copii. Leontina era în arest la penitenciarul din Arad, unde avea să stea 10 luni. În prima zi din clasa I, după ceremonia de începere a anului școlar, i-am însoțit pe Samuel și pe tatăl lui la poștă, unde au lăsat o scrisoare pentru mama. Pentru că tatăl lui nu știe să scrie, iar Samuel învățase doar să-și scrie numele cu litere de tipar, scrisoarea am scris-o eu după dictarea băiatului: spunea că a început școala, că sunt bine și că le e dor de ea. La final, Samuel a desenat ceva și s-a semnat.
Nu era prima scrisoare. De obicei le scria funcționara de la poștă care știa și adresa destinatarului. Uneori scrisorile erau însoțite și de mici sume de bani. Pentru că tatăl lui are perioade când bea, au fost momente când Samuel prelua rolul unui adult și avea grijă ca acesta să mănânce sau să nu cadă pe stradă. Situația lui Samuel s-a îmbunătățit radical după întoarcerea mamei: era curat îmbrăcat, odihnit, bine-dispus și nu mai lipsea de la școală.
Samuel s-a reîntors acasă în coliba din Pirita la o zi de la revederea cu mama lui, după ce autoritățile au anulat decizia inițială, iar Leontina a început demersurile pentru obținerea tutelei – o procedură mult mai simplă și mai rapidă decât cea de recunoaștere a maternității. Procesul s-a terminat în aprilie 2019 odată cu audierea lui Samuel, care s-a desfășurat cu ușile închise.
La finalul ei, Samuel a ieșit zâmbitor și le-a spus celor ce așteptau la ușa sălii de judecată: „Doamna judecător vă poftește înăuntru”. A provocat un val de zâmbete. Nu era ceva neobișnuit pentru Samuel. E sociabil, politicos, curios, mereu atent la ce se întâmplă în jur.
Am fost curios să aflu cum vede fotografiile pe care i le-am făcut de când îl cunosc, așa că într-o zi, după ce s-a întors de la școală, am răsfoit prin arhivă. Ne-am amintit de diploma de bobocel, de perioada în care mama lui a fost în penitenciar, de excursiile cu clasa, de iarna teribilă 2018-2019, de biciclete și cai, de tunsoarea de la centrul de primire, de meciurile de fotbal de pe Pirită.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
