Școala 9 la sat. Cum arată educația online acolo unde sunt cearşafuri în loc de uşă

La Şcoala Gimnazială Nr. 1 din Curcani, Ministerul Educaţiei a trimis, în toamnă, 149 de tablete, pentru peste 600 de elevi. „Mai bine decât nimic, dar cu totul insuficiente. Nici nu ştim cum să le împărţim. Semne că vor mai veni şi altele nu sunt. Nici la primăvară, nici la vară”, spune directorul şcolii, Viforel Dorobanțu.

Cum au făcut prima mie de euro. Exemplul învățătoarei Floriana Grozavu

Să aştepţi salvarea de la Minister înseamnă lipsă de realism. Încă din primăvară, profesorii de la Curcani au înscris proiecte pe platforma Narada, încercând să obţină donaţii pentru nevoile elevilor, la cursurile online. Au adunat foarte puţini bani. 

Floriana Grozavu, o învăţătoare din Călăraşi, s-a oferit să-i ajute cu un nou proiect. A adunat la sfat comunitatea, părinţi, profesori, copii, au discutat şi online, şi offline. 

După multe postări şi repostări pe pagina ei de Facebook, Floriana a reuşit să adune o mie de euro. Ăsta e un început. 

Mi-am dat seama că nevoile şcolii sunt multe. Învăţarea nu se face doar cu foaia, creionul şi tabla. Le trebuie laptopuri, videoproiectoare, boxe şi multe altele, pentru activităţi.

Ce a mai reuşit Floriana Grozavu a fost să-i ajute pe dascălii din Curcani să strângă rândurile şi să se mobilizeze, să păstreze legătura cu toţi elevii. Să nu lase pe nimeni în urmă, cum se zice, eroic, de la tribuna Parlamentului.

Mai modesta Eugenia Pârvu, profesoară de muzică, a preluat clasa a cincea. A V-a A. „N-am apucat să-mi cunosc elevii, să facem plan pentru discuţiile de la dirigenţie. Am intrat în online, e mai greu să văd emoţia pe faţa lor, când explic.” 

Şcoala văzută prin ochelarii lui Robert

Doamna Pârvu ţine cursurile pe computer, dar îşi face timp să-şi viziteze elevii, din poartă în poartă, să-i întrebe cum se descurcă, ce le lipseşte. Lui Robert ştie că îi trebuie tabletă. Pe telefon, abia se descurca, pentru că are probleme cu vederea. „Vă mai amintiţi când şi-a spart ochelarii?”, o întreabă bunica băiatului pe dirigintă. „Atunci n-a mai venit deloc, o săptămână. Până i-am luat alţii”. 

După ce-a tot fost reparat, telefonul s-a stricat definitiv şi Robert nu mai are cum să participe la ore. „Mai venea un coleg la el, cu telefonul, să lucreze împreună. Dar nu poate veni nici copilul ăla, în fiecare zi”, adaugă bunica.

Ea îl creşte pe Robert, după ce părinţii puştiului s-au despărţit. Tatăl lucrează în Anglia, dar în ultima vreme n-a mai trimis bani, „e greu şi pentru el, acolo, când a avut, ne-a trimis”, spune bunica. 

Mama lui Robert a fost şi ea la muncă în Anglia, acum s-a întors, stă la Călăraşi şi are o nouă familie. Bunica n-are pensie şi orice cheltuială neprevăzută o doboară. 

„De la Minister, în loc de ajutor, ni se cer hârtii. Stau de dimineaţa până seara să completez tabele cu prezenţa la cursuri, câţi elevi au intrat şi la ce ore”, spune directorul Dumitrescu. 

Despre Robert, doamna Pârvu ştie de la învăţătoarea lui că e unul dintre cei mai silitori elevi. E bun la matematică şi ar putea deveni orice şi-ar dori. „Mamaia mea vrea să fiu doctor, ăsta e visul ei. Dar mie nu-mi prea place. Eu vreau să mă fac fotbalist”. Sunt şi fotbalişti cu ochelari şi încă destul de faimoşi. Robert vrea să fie şi fotbalist, dar să urmeze şi o facultate, „până la master”. Iar diriginta lui dă surâzând din cap, pentru că a văzut sute de copii schimbându-şi radical planurile de viitor, dintr-a cincea până într-a opta. 

Noua Andreea Esca

Andreea, colegă de clasă cu Robert, a cochetat şi ea cu profesia de medic, „când eram la grădiniţă, unde toţi se făceau decât poliţişti şi doctoriţe”. Acum Andreea a descoperit că există şi alte meserii şi se gândeşte să devină avocată. „Şi să prezint ştirile, în locul Andreei Esca”, spune fetiţa. 

„Aşa glumim noi în familie”, intervine mama ei. Femeia îi cere apoi scuze dirigintei, că o bate la cap, cu întrebări, pe WhatsApp. 

„Noi avem o tabletă, toată familia. Dimineaţa, de la opt, intru cu cel mic, la grădiniţă. Trebuie să stau lângă el, să îi traduc ce vrea doamna. Pe Andreea o ajut la teme. Sunt unele lecţii pe care trebuie să o pui să le citească şi apoi să încerci să-i explici. Că în online se înţelege mai greu”, povesteşte mama Andreei. 

Fetița și motanul

Nu toţi părinţii au timpul şi pregătirea să joace rolul profesorului de acasă. Doamna Pârvu îi dă dreptate mamei şi îşi exprimă uimirea că Andreea, atât de tăcută la şcoală, e foarte vorbăreaţă la ea în familie. „De asta mi-au zis şi părinţii, să mă fac avocată”, râde fetiţa, prinzând motanul roşcovan în braţe.

Cumva, în mijlocul agitaţiei generale, din jurul şcolii online, copiii îşi păstrează o linişte a lor. Sunt obişnuiţi cu subiecte absurde, cerinţe absurde, programe absurde, încât o absurditate în plus nu mai contează. N-are cum să le deturneze paşii mici, dar siguri spre un viitor care le va aparţine în totalitate. 

„O provocare pentru sănătatea copiilor”

„Înainte de a începe învăţarea online, le spuneam să stea foarte puţin pe Internet şi încercam să-i protejăm. Acum facem exact opusul”, spune Andreea Mocanu, director adjunct al Şcolii Nr. 1 din Curcani. „Să-i ţii pe copii patru ore în online reprezintă o provocare pentru sănătatea lor. Mulţi au probleme cu vederea, părinţii au trebuit să-i ducă la doctor, să le ia ochelari cu protecţie pentru ecran”. 

Tehnologia nu ajunge

Nu poţi lăsa procesul de predare pe seama tehnologiei. „Nu e ca şi cum ai fi într-o sală de clasă. Ne-am schimbat metodele, acum nu muncim doar patru ore, cât durează cursurile, muncim zece ore, căutăm aplicaţii, joculeţe, facem fişe cu teme, pe care le împărţim copiilor, şi pentru cei care n-au posibilitatea să intre la ore online”, spune învăţătoarea Mocanu. 

Chiar dacă toţi elevii din Curcani ar avea device-uri potrivite, nu toţi ar avea şi Internet performant. Asta e a doua parte a problemei, pe care dascălii o rezolvă mergând cu mapele de lucru în geantă şi bătând la porţi. În educaţie, factorul uman trece înaintea celui material, şi acum, şi în vremea domnului Trandafir. 

Aşa se face că educatoarea Nicoleta Stancu a ajuns acolo unde nici Protecţia Copilului n-a pus piciorul vreodată: în faţa unei case cu un cearşaf în loc de uşă. 

Două fetiţe se joacă în curte. Una dintre ele o ştie pe educatoare şi se apropie să o salute. Părinţi nu sunt prin preajmă, fetiţele locuiesc cu o bunică, plecată la muncă prin vecini. E frig. Pe cuşca câinelui sunt întinse, pe post de izolaţie termică, nişte pături vechi, murdare. „Când plouă, îl bagă şi pe el în casă”, comentează un vecin pe bicicletă.

În sfârşit, o doctoriţă. Şi un lăutar

Lipsa tabletelor, lipsa semnalului de Internet sunt ultimele griji pentru multe familii din Curcani. „În curtea asta, trăiesc zece copii”, arată doamna Pârvu spre o casă tencuită în ocru. Una dintre mame iese să salute, cu vreo trei prichindei agăţaţi de capotul ei roşu. „Să ştiţi că am primit mapele, am lucrat cu ei”, îi spune femeia educatoarei Stancu. Copiii ei nu au nici telefoane, nici tablete şi, de când cu şcoala online, nu au făcut ore deloc. „Măcar când era şcoală, îi trimiteam la şcoală, ştia doamna ce face cu ei, acolo, acuma, stau cu ei pe cap”, oftează doamna în capot. 

La o altă casă, cu opt copii, există o tabletă şi un telefon. „Le folosesc pe rând, ce să facem?”, spune mama, ieşită cu mezinul în braţe, în cadrul porţii. Are doi copii la liceu, trei la şcoală, doi la grădiniţă şi unul căţărat pe umăr. Una dintre fetiţe, Alexia, în clasa a patra, ridică sfios două degete, orice ai întreba-o. „Ţi-e dor de şcoală, Alexia?”, „Da”, „Ce vrei să te faci, Alexia?”, „Doctoriţă”. 

Un bărbat durduliu, în trecere, o salută pe doamna Pârvu. „Sunteţi neschimbată”. A fost un elev foarte bun la muzică. „Mai ţineţi minte, doamnă, cum cântam în pauze? Mă suiam pe bancă şi cântam”. 

Profesoara n-a uitat şi se amuză că n-a uitat nici fostul elev. „Păi, m-am ţinut de muzică, să ştiţi, acuma sunt lăutar”, spune bărbatul. 

La şcoală, doamna Pârvu se ocupă de mulţi ani de un ansamblu de dansuri şi de un cor. Şi-a dus elevii la tot felul de tabere şi concursuri, „să vadă lumea, să prindă încredere în ei”. 

Anul ăsta, nu. Anul ăsta nu s-au făcut repetiţii, nici spectacole. Anul ăsta, din când în când, doamna Pârvu s-a uitat la panoul cu pozele dansatorilor şi cântăreţilor ei, gândindu-se „ce mărunţei erau şi uite c-au crescut”.