Instituție serioasă, profesionalizată, centrată pe nevoile reale ale copiilor prezentului, o adevărată fabrică de oameni cu știință de carte... aproape fără cusur! Doar câțiva oameni răi – desigur, etichetați ab initio ca neiubitori de educație - îi caută mereu noduri în papură și nu îi recunosc perfecțiunea repetitiv și ritualic proclamată.
Mentalitatea din așezământul autohton în discuție, unul conceput inițial pentru a oferi dezvoltarea socială și pentru a edifica trainic națiunea, este de tipul: nu există probleme, niște nebuni vorbesc despre ele. Doar ați fost elevi, știți că în școlile românești nu există probleme, vinovăția este repartizată perimetral exclusiv în curtea elevilor. Însă cei mai mari vinovați sunt cei care aduc în discuție astfel de subiecte și „pătează” imaginea conducerii, cadrelor didactice și a edificiului, despre astfel de lucruri ai voie doar să șoptești pe la colțuri. Nu cei care comit abuzuri, discriminări sau au anumite derapaje de nepermis „pătează”, ci cei care sesizează neajunsuri, atrag atenția asupra unor imperfecțiuni și iau public atitudine. Pe scurt, vinovați sunt nu făptuitorii, ci martorii - direcți sau indirecți - care îndrăznesc să vorbească despre cele întâmplate. O mentalitate, în mod curios, asemănătoare celei din lumea interlopă: nu văd, nu aud, nu vorbesc! Neoficial și realist, atitudinile contrare avute de părinți sunt interpretate ca declarații de război.
Dar ce înseamnă cosmetizarea școlii și de ce ne irosim energia vorbind desprea ea? A ajuns un fenomen generalizat în școlile publice, este girat (generațional) de la nivel de ministru, până la nivel de unitate de învățământ. Ignorarea sau minimalizarea problemelor structurale în comunicarea publică și proiecția uzuală de imagini măsluite (de ansamblu sau detaliu), sunt puternic înrădăcinate în „cultura” învățământului mioritic. Acestea pot ascunde diverse soiuri de presiune politică, fugă de responsabilitate și complicități vinovate și interesate.
Aplicarea permanentă a unui strat gros de pomadă generează costuri ridicate, pe termen lung: perpetuarea disfuncționalităților din sistem, propagarea inconsistenței educaționale, decredibilizarea și erodarea sistemului.
Filtrele dezirabile suprapuse pe educație dăunează profund, sunt forme de ipocrizie, analfabetism funcțional și impostură. În mod cert, există două oglinzi care prezintă învățământul românesc: una oficială, voit deformată, în care imperfecțiunile nu apar și alta nealterată în care școala se reflectă așa cum este în realitate. Nu ne putem permite luxul de a ignora realități, politizarea este cancerul educației românești. Politizarea, prin mecanismele deținute și prin presiunea exercitată, pune mai presus de elev imaginea instituției; nu este o coincidență că în școala de azi lipsesc mecanismele reale de raportare a neajunsurilor existente, nu întâmplător există represalii/consecințe în cazul sesizării asumate a unor probleme, nu este pentru nimeni o surpriză că se preferă tăcerea în locul unui efort real de schimbare.
Am făcut și o analiză despre cum ne afectează și cât de stratificată este politizarea în educație și prin Asociația pentru Depolitizarea educației sper să pun presiune spre o schimbare în bine.
Școala care gravitează în jurul intereselor adulților
Rezultatele elevilor obținute anual se reflectă în cele două oglinzi: deși există un procent mare de promovabilitate la Bacalaureat și multe medii generoase la Evaluarea Națională, nu se menționează că anual mii de elevi nu se înscriu la aceste examene importante, iar unii abandonează pe parcurs școala; comunicările oficiale sunt vinovate și au drept scop conservarea situației și fuga de răspundere, statisticile oficiale din educație au și ele parte de un grad semnificativ de cosmetizare.
Referitor la același subiect, la nivel de discurs public situația dotărilor din școlile publice este roz (table smart, echipamente IT din belșug, produse suficiente de birotică, consumabile la discreție etc.), toate sunt la locul lor, elevii învață în cele mai bune condiții, nu le lipsește absolut nimic. În realitate echipamentele performante lipsesc din multe școli (sau sunt ținute sub cheie), personalul nu este instruit sau calificat să le folosească (sau pur și simplu detestă tehnologia), mentalitatea educațională este în unele cazuri de secol trecut, lipsesc instrumente banale necesare (foi, cretă, burete) etc. Și în cazul actului educațional cosmetizarea este la ordinea zilei: nivelul este supraevaluat de școală, inspectorat și minister, toți profesorii „își fac treaba”, reformele există pe hârtie și tot acolo produc efecte benefice, manualele sunt structurate deficitar, dar problema se minimalizează și se perpetuează din generație în generație, elevii rămân cu lacune pe care nimeni nu încearcă să le remedieze (cum ar putea să o facă dacă ele sunt negate cu înverșunare?).
Spațiul școlar este și el prezentat deformat, ca fiind un loc al perfecțiunii și condițiilor optime: în realitate multe unități de învățământ funcționează fără autorizație de siguranță la incendiu sau autorizație sanitară, cu toate aceste carențe majore respectivele școli sunt declarate funcționale, hârtia suportă orice. O altă zonă cosmetizată este cea a pregătirii profesorilor: formări și perfecționări ineficiente, birocrație și hârțogărie în exces, lipsă reală de sprijin din partea unității de învățământ etc. Mult antamata colaborare școală-părinți există preponderent la nivel declarativ. Nu mi-am propus să tratez exhaustiv problema alterării realităților din educația românească, este clar însă că beneficiile acestor alterări nu sunt pentru elevi. Sad fact, la acest moment învățământul autohton gravitează în jurul intereselor adulților implicați în educație, interese mai mult sau mai puțin legitime.
Într-o lume educațională ideală, depolitizată și meritocratică, o diagnoză corectă, o recunoaștere onestă a problemelor existente și un grad ridicat de implicare în remediere/îmbunătățire ar fi primii pași necesari de urmat.
Cea mai mare greșeală pe care o poate face o unitate de învățământ este să acopere o problemă existentă, fie că vorbim despre abuz, agresiune, discriminare, derapaj sau despre neajunsuri care țin de infrastructura școlară sau calitatea umană ori profesională.
Unitatea de învățământ care își asumă existența unor probleme va avea mereu de câștigat în ochii profesorilor, părinților și elevilor (poate nu și în ochii politicienilor). Un exercițiu de responsabilitate ar genera următorul format curativ: „S-a întâmplat asta la noi. Nu tolerăm, vom sancționa drastic, nu ne batem joc de elevii noștri. Nu vom spune că abuzatorul nu a cauzat probleme până acum și că a avut rezultate deosebite, că era iubit de elevi, că e intangibil că a adus premii importante. Noi nu protejăm abuzatori, nu îi dorim în preajma elevilor noștri, nu ne temem de ei că au spate politic.” O astfel de școală suntem datori să construim!
Deocamdată suntem la nivelul: „Ce-mi pasă mie că unii elevi sunt agresați? Ce-mi pasă mie că băncile elevilor sunt putrede? Ce-mi pasă mie că miroase în clase a igrasie? Mie să îmi fie bine. Timpul trece, leafa merge.” Până la înlăturarea machiajului rămânem cu refrenul: „Școala tace, clasa tace/ Să lăsăm problema-n pace!” Drama momentului este că acest articol va stârni dezaprobare pe multe „grupuri de profesori”, negarea problemelor a ajuns religie fix în cercurile care nu ar trebui sub nicio formă să o accepte. Nu este însă cazul, sub preșul educațional „made in Romania” mereu există loc disponibil.
