Școala, de la tăblița de ardezie la tabletă. Colecționarul Cristian Dumitru a adunat mii de obiecte, cât să înființeze un muzeu al școlii românești

În lumea obiectelor pe care le adună de 40 de ani încoace, stau scrise multe lecții despre lume. Pe globurile pământești se vede tectonica războaielor, cu ce teritorii și-a adjudecat în timp fiecare mare putere, iar în manualele de economie domestică de la pensioanele de fete stă scris lungul proces de emancipare al femeii.

Întoarcem pe toate părțile o plăcuță neagră, zgâriată, cu ramă de lemn vechi. „E o tabletă de ardezie, se scria pe ea cu tibișir, un fel de minicretă subțirică. 

Strămoașa tabletei

Scriai tot ce dicta învățătoarea în clasă și pe urmă ștergeai, era refolosibilă. Aveau un mic burete cu care se dădea reset”, spune, glumind, Cristian Dumitru. O avem în fața ochilor pe stră-stră-străbunica tabletelor de azi. În anul școlii online.

Tăblițele s-au folosit până prin anii ‘50 în România și în pauze deveneau armele încăierărilor. Era dificil să păstrezi pentru acasă ceva din ce ți-ai notat în clasă, fiindcă se ștergea ușor. 

Cam cum se întâmpla azi cu aplicațiile Snapchat sau Telegram. Ceea ce s-a „șters” din viața școlii de azi, din cauza pandemiei și vremurilor, este inestimabil, crede colecționarul.

Trecerea la online n-o să poată înlocui niciodată larma din curtea școlii, micile glume dintre elevi, tezele la care nu știai ce să scrii și așteptai să-ți mai sufle un coleg, tradiționalele bâlbe de la tablă, bătaia cu manualul.

”O să vină generații care n-o să le cunoască, la fel cum generațiile mai târzii n-au cunoscut niciodată celebrele colectări de sticle și borcane, ziua de adus maculatură la școală și muncile câmpului, toamna”, spune el.

N-o să uite niciodată cum au fost într-o toamnă luați la cules de căpșune, nu cartofi sau mazăre, cum prindeau în alți ani. Elevii au ajutat la înjumătățirea recoltei din acel an, chiar cu riscul de a-și distruge stomacurile.

Foto: Cristian Dumitru, așezat regulamentar într-o bancă de la 1930, luată de la o școală dezafectată din Giurgiu

Fetele cu fetele, băieții cu băieții

Cristian Dumitru adună obiecte din adolescența pe care a trăit-o în ani ‘80, în vremea când nu se găsea mai nimic. 

Astăzi, inginerul de 56 de ani, are o avere simbolică fabuloasă, încapsulată în obiecte pe care alții nu dădeau doi bani. Colecția sa de mii de jucării, de exemplu, se poate vizita la Muzeul de Istorie a României. 

Cea despre școală se plimbă prin țară, din loc în loc, acolo unde este chemat. Unele dintre obiectele sale sunt închiriate ca recuzită pentru filme sau reclame.

Scoate din pungi fotografii vechi. Într-o fotografie cu aproape 30 de băieți îmbrăcați toți în sarafane, numărăm doar trei zâmbete. Pe peretele din spatele lor scrie „Iubește pe tatăl și pe mama ta”. 

Ne uităm apoi pe poze de la un pension, în care zece fete îmbrăcate cochet stau în jurul unei profesoare cu privire nobilă. Dintr-o fișă matricolă aflăm că în anii ‘30 copiii aveau ca materii și „exerciții de memorie” sau „exerciții de intuiție”, pe lângă matematică, istorie, geografie, religie sau „desemn”, așa cum i se spuneau orelor de desen. 

„Avem cursuri de economie domestică, un manual pentru școlile de fete, în care erau învățate de la lecții de bucătărie, la lecții financiare, cum să-și drămuiască bugetul familiei, ca să facă față cheltuielilor. Manualele de dicție în care erai învățat cum să ții un discurs. Erau lucruri care se studiau.

Foto: Manuale vechi de la 1900

Fetele cu băieții nu se amestecau pe la 1900, nu sunt școli mixte”, povestește colecționarul. El însuși a prin prin anii 80 o umbră a acestei segregări școlare și a învățat într-o clasă de elevi.

„Se făcea un fel de orientare profesională. Au venit și ne-au întrebat ce meserii ne-am dori să urmăm și noi, clasa de băieți, eram mândri că aveam printre noi un coleg al cărui tată era șofer pe tir și astfel primeam și noi o gumă de mestecat, ceasuri străine, calculatoare. Peste câteva zile a venit directorul înfuriat înapoi: de ce dintr-o clasă de 26 de elevi, 25 voiau să fie șoferi de tir și nu voia nimeni să se facă inginer… Nouă ni se părea cea mai frumoasă meserie din lume”, râde Cristian Dumitru. S-a făcut totuși inginer.

Cercul de „mecanică fină și jucării”

Își amintește despre sine că a fost un elev silitor, poate prea cuminte. Dar avea trucurile lui ca să-i fie școala mai ușoară: se punea în prima bancă mereu și se concentra ca să învețe lecția din clasă. Așa avea timp pentru alte activități, cum erau cele de la casele pionierului, actualele palate ale copiilor.

„Cercul la care am fost se numea cercul dânsului: mecanică fină și jucării. Am lucrat cu mașini de vacuumat, făceam caroseriile, șasiu, trebuia să lucrăm la matriță înainte, aveau multe tehnologii. Pe ruinele vechilor case ale pionierilor sunt cluburile copiilor care au din păcate prea puțin activități constructive, lucrative. Au muzică, dans, karate, mai puțin pe zona tehnică, navomodelism, planorism”.

Ascuțitori de toate formele, cretă colorată și albă, stilouri, călimări care mai de care mai fanteziste. Le scoate din zeci de cutii și le prezintă. Muzeului jucăriilor devine repede un târg de duminică.

Avem o colecție de globuri pământești, peste 50, din diferite perioade, la 1900. Era interesant că se poate urmări practic evoluția istorică a granițelor. După fiecare război global aveam iar alte modificări. Sunt parateritorii care au dispărut, au fost comasate sau și-au câștigat independența, în timp.

A existat manual unic și acum un secol

Pe două bănci din anii ‘30, care au slujit într-o școală din Giurgiu până la Revoluție, se odihnește o șapcă pe care scrie Școala nr. 131. Cristian Dumitru intră în joc, și-o pune pe cap și stă la poză. Obiectele cu istorie îl însuflețesc.

Își amintește ceva, apropo de lecțiile astea în condiții de pandemie: „Aveam o învățătoare, doamna Mertuz, care avea idei revoluționare pentru acea vreme. Primele ore din clasa întâi nu le-am ținut în clasă, ne-a dus undeva într-un parc și a început să ne povestească. Lucruri pe care mai târziu le-am văzut în Germania. La fel, am niște prieteni plecați și copilul de clasa întâi era la școală la lecțiile de bicicletă. Lua și note la mersul pe bicicletă. Acum cu online-ul ăsta ai noștri nu mai știu cum e cu mersul pe bicicletă”.

Numărători colorate din lemn, ascuțitori sub formă de clovni, ventilatoare, bețigașe. Abecedare. „Politica începea cu abecedarul. Întotdeauna, prima pagină era conducătorul țării, am prins și noi în comunism cu Tovarășu, dar erau și Regele Mihai, Carol, Ferdinand. Abecedarul începea întotdeauna cu conducătorul țării. Interesante sunt și în ani 20-30, când era manualul unic, un manual care cuprindea atât limba română, cât și istoria, cât și geografia”, trece prin istoria manualelor.

Dacă ne-am fi uitat pe lecțiile trecutului, nu am mai fi comis greșelile de azi. În urmă cu doi ani, Ministerul Educației a propus implementarea unui manual unic care să fie realizat de Editura Didactică și Pedagogică. Un experiment care a durat doar un an și a costat 7,5 milioane de euro.

Foto: Colecționarul Cristian Dumitru, printre vechiturile lui iubite

Planșe școlare, jocuri de grădiniță, microscop și mașinuțe Van der Graaf din laboratoare. Carnete de note cu sfaturi pentru elevi și descrierea conduitei, care cuprindeau și calificativul „binișor” sau „diplome pentru silință”. Toate fac parte din lumea fascinantă a școlii și copilăriei. A unei copilării veșnice de care Cristian Dumitru nu vrea să se despartă. O închide bine în cutii până îi găsește un alt loc unde să-și spună povestea.