Textul care urmează este unul de atitudine, uzanță benefică rătăcită pe drum de mulți dintre părinții și profesorii zilelor noastre. Paradoxul educației românești contemporane, de notorietate în extrem de politizatul sistem public de învățământ, este că atitudinea împotriva derapajelor, nedreptăților, discriminărilor sau abuzurilor nu rămâne niciodată nepedepsită. Deși demnă de apreciere din punct de vedere al protejării interesului public, atitudinea dăunează intereselor nelegitime iar exponenții acestora reacționează folosindu-se de sistemul pe care îl controlează. Este principalul motiv pentru care profesorii și părinții aleg să ignore astfel de situații și se complac în tolerarea unor lucruri de netolerat.
Articolul nu vizează situații care țin de normalitate, cum ar fi achiziționarea de materiale necostisitoare necesare studiului ori organizarea unor excursii gratuite sau pe sume rezonabile care aduc implicit beneficii elevilor (în locuri istorice, în natură, la grădina zoologică, muzeu, expoziții culturale sau spectacole etc.), se referă strict la situațiile deranjante în care spațiul școlii este transformat în mod nepermis în piață de desfacere pentru antreprenori „descurcăreți” sau comisionari hulpavi.
Nu vorbim despre tricouri albe, pantofi de sport sau auxiliare. Poate nu știați, există profesori care câștigă adevărate averi din promovarea unor produse sau servicii costisitoare oferite în mod nesolicitat părinților elevilor din clasele la care predau. Există și conducători de instituții de învățământ care folosesc - în mod interesat - școala pe post de piață de promovare de bunuri și servicii. Evident, nu orice bunuri și servicii, doar cele care le aduc profit, doar cele ale agreaților.
Recent am luat atitudine împotriva unei situații inacceptabile în care într-o școală publică se promovau excursii (de una două-săptămâni) elevilor de la clasă, deplasări care implicau cheltuieli totale de 3.000-6.000 de dolari/loc, desigur, sub masca unor evenimente educaționale. Cazul a ajuns în atenția presei, fenomenul nu este singular, este prezent în special în zona colegiilor naționale din marile orașe și din București.
Destinațiile sunt exclusiviste (Las Vegas, Dubai, New York, Londra etc.), sumele învârtite sunt amețitoare. Clienți fideli sunt părinții potenți financiar care vor să epateze și să își etaleze statutul, dar în același timp doresc o relație privilegiată cu agenți clandestini de publicitate (profesori, directori, inspectori etc).
Mă întreb, oare cei care promovează astfel de excentricități nu se gândesc că există și familii modeste care cu greu își permit să își susțină copiii la școală și să le asigure cele necesare? Cum credeți că se simte părintele și copilul din familia modestă, fără posibilități, când vede astfel de oferte de lux? Nu toți au, însă toți văd și jinduiesc.
Este în mod evident o formă intolerabilă de segregare pe criterii financiare (mai exact, socio-economice) încurajată și întreținută de pasivitatea părinților grupați convenabil în colectivități, nicidecum în comunități de interese și atitudini. Părinții români ai anului 2025 nu mai par dornici de a modela societatea în care viețuiesc copiii lor, se mulțumesc să o accepte în orice formă s-ar arăta. Grija lor principală este să nu creeze valuri, să nu deranjeze, să nu bată la ochi, să nu își expună copiii. Abordarea are legătură cu eșecurile celor care anterior au încercat să schimbe lucrurile, dar au fost învinși de inerția de sistem. Resemnarea colectivă este un catalizator al întreținerii și dezvoltării acestor piețe clandestine de bunuri și servicii din școli.
Revenind la subiectul promovării de servicii și produse în școli, important este să înțelegem mecanismul de funcționare. Există două tipuri de actori care pot desfășura astfel de acțiuni de marketing: personalul școlii și tolerații (de ocazie sau „profesie”). În timp ce accesul părinților este interzis în școli, diverse tipuri de antreprenori zburdă nestingherit prin clădirile școlilor, din clasă în clasă, cu acordul unităților în cauză.
Se conturează astfel o piață neagră, mai mult sau mai puțin fiscalizată, a vânzărilor de bunuri și servicii către părinți, un fel de Temu educațional cu accente mioritice: cursuri la centre educaționale private, certificări costisitoare de competențe, abonamente la platforme educaționale, ateliere și spectacole de toate soiurile, diverse evenimente contra cost, servicii foto-video, obiecte vestimentare, produse personalizate etc. În astfel de contexte se recomandă meditatori sau centre de meditații, cărți, culegeri, albume și nu în ultimul rând cursuri extrașcolare și afterschool-uri.
De departe, cele mai costisitoare sunt excursiile, marketingul folosit este sofisticat, stimulează dorințele potențialilor promenori prin manipulare psihologică. Recomandările nu vizează obligatoriu nevoi, sunt axate preponderent pe crearea unora și pe obținerea de profituri. Piața acestor bunuri și servicii de acest tip se ridică la câteva zeci de milioane de dolari anual (cel puțin). Pe scurt, reclama susținută în clasă este sufletul comerțului școlar, vânzarea cu livrare la bancă a devenit obișnuință. Victime și clienți ale acestei industrii sunt părinții, modalitățile de promovare îmbracă uneori forma manipulării sau constrângerii indirecte. Pe lângă fondurile claselor (teoretic interzise) părinții se mai pricopsesc și cu astfel de cheltuieli. În mod nepermis, elevii sunt folosiți pe post de agenți de publicitate, antreprenorii despre care făceam vorbire fac adevărate prezentări de produs în clase și școli.
Se folosesc tehnici sofisticate de influențare pentru a convinge și seduce potențialii clienți. Ulterior copiii expuși acestor forme de marketing eficient pun presiune pe părinți pentru achiziționarea ceva-ului prezentat în școală.
Mentalitatea propagată pe grupurile de părinți este una păguboasă de tip: „să fim în rândul lumii”, „să nu ne arătăm mai prejos”, „orice pentru copilul meu”, „dacă toți sunt de acord, nu mă opun”, necântărindu-se obiectiv nevoia și necesitatea achiziției.
De ce nu stopează Ministerul Educației acest fenomen care persistă de câteva decenii în școlile din întreaga țară? De ce se prefac factorii decizionali că nu îl văd și că nu este un fenomen de amploare? Răspunsul este simplu, există complicități, tolerarea vinovată aduce beneficii. Suplimentarea veniturilor prin aceste metode este bine cunoscută și tolerată.
Singura grijă a profesorului trebuie să vizeze actul educațional, nicidecum obținerea unor venituri suplimentare profitând de influența pe care o are asupra elevilor și părinților. Profesorul cu apucături de comis-voiajor sau de agent de publicitate care confundă elevii cu niște potențiali clienți, este un dascăl nepotrivit. Total nepotrivit! Afacerile de acest tip au în multe cazuri protecție politică, iar sistemul educațional românesc este unul profund politizat. Din nefericire, școala românească a devenit pe lângă spațiu educațional și o prosperă piață de desfacere. Monopolistă, nemonitorizată, exclusiv pentru oamenii de sau din „casă”. Dragi părinți, rămâneți pe recepție, urmează colecția de primăvară!
