Mona Vintilă, 37 de ani, este asistent social în Berlin și de șapte ani face parte din asociația südost Europa Kultur e.V., care se ocupă de integrarea comunităților vulnerabile – cum sunt refugiații și minoritățile – prin consiliere, sprijin, educație și ajutor în găsirea unui loc de muncă. Într-unul dintre proiectele asociației, Mona lucrează alături de copii romi veniți din România la un after school. Programul este sprijinit de primăria locală, care pune la dispoziție resursele de care Mona și colegele ei au nevoie pentru a le oferi copiilor un spațiu sigur, în care își pot cultiva încrederea în sine, pot învăța limba germană și pot discuta problemele pe care le întâmpină.
Ca parte din expoziția Acasă: wohin?, care a explorat viețile românilor din Germania și legătura lor cu acasă, Mona Vintilă a participat pe 20 februarie la o discuție despre cum funcționează sistemul de sprijin din Germania și ce bune practici ar putea ajunge în România pentru a sprijini integrarea familiilor vulnerabile. La discuție a participat și Radu Apostol, regizor de teatru și co-fondator al Centrului de Teatru Educațional Replika. În prezent, el lucrează la un proiect ce își propune să cerceteze prin mijloace teatrale fenomenul migrației din perspectiva copiilor și adolescenților români din Germania.
Prezentăm mai jos o parte din ideile cu care am rămas din această discuție.
În opt ani de zile, am cunoscut multe familii din România și fiecare familie e diferită. Resursele sunt diferite, numărul copiilor. Există un specific local cu care vin acești copii, unele familii sunt mai tradiționaliste decât altele, unele sunt mai moderne. Dar decisivă e întrebarea cu ce resurse vin de acasă? Ce educație au avut părinții lor? Au mers părinții lor la școală pe vremea comunismului sau n-au mers? Dacă au mers, câți ani au mers? Știu sau nu germană? Pentru că dacă ajungi în Germania, la Berlin, și nu ai nicio educație, că nu ai mers la școală, nu știi limba germană, durează mai mult procesul de învățare și de adaptare la Berlin decât în cazul unei familii unde părinții sunt educați.
La copii, depinde de vârstă. Cei mici, care intră în clasa I, deci învață germană din zbor, se lovesc de multe probleme nefiind la grădiniță. Dacă nu ai mers la grădi, nu ai un vocabular de bază – sau poate îl ai puțin de la televizor, de la desene animate sau de la frații mai mari –, ajungi la școală, te lovești de probleme. Dar adolescenților care au ajuns la vârsta de 15-16 ani le e mult mai greu. Și toți își doresc cam același lucru: să își găsească locul. Să meargă bine școala, să aibă prieteni, o viață normală. Dar școala în Berlin aduce multe provocări pentru copiii noștri. Depinde de la caz la caz.
E o chestiune de resurse și de dorință politică. Acum trei ani, primăria generală din Berlin a finanțat proiecte de orientare profesională pentru tineri romi din România. Și trei ani de zile am lucrat cu adolescenți care veneau fără diplomă din România, nu știau destulă germană. Am făcut noi cursuri pentru ei, în care ei învățau cum să scrie un CV, o scrisoare de intenție, le-am găsit locuri de practică, i-am însoțit acolo. În unele cazuri a funcționat, în altele nu.
Această însoțire este absolut valoroasă. Pentru că și ei se simt mai empowered și mai siguri când vine cineva cu ei. Copiii n-au încrederea în ei pe care o avem noi după atâția ani de experiență și contează mult să ai pe cineva care spune că „o să fie bine și vin cu tine”.
Avem familii cu mulți copii, merg la școală, dar familiile astea mari au și locuințe mici, deci nu există spațiu și liniște acasă. Părinții nu cunosc atât de bine limba germană încât să-i poată ajuta la teme, nimeni nu stă cu copilul acasă să-i citească, să-l corecteze, să-l ajute.
Prima întrebare pe care o punem copiilor când vin la after school este „salut, ce faci, cum îți merge, cum e viața ta la școală?”. Și un copil de vârsta aceea de asta are nevoie. Sunt copii cu probleme unii dintre ei.
Mie asta îmi place în Berlin: că se reacționează la probleme. Se reacționează la probleme serioase, dar și la probleme pedagogice. Dacă copilul lipsește, există legi care se aplică. Dacă lipsește cinci zile de la școală, acumulate, nu consecutiv, școala sună la protecția copilului, protecția copilului trimite o scrisoare acasă, părintele vine cu scrisoarea la mine, traducem și în același timp protecția ne contactează pe noi și ne zice „mergeți la școală, mergeți la familie”, se pun lucrurile în mișcare. Și dacă nu se îmbunătățește situația, atunci o problemă de genul ăsta devine un caz. Și am șase luni să lucrez cu familia pe problema respectivă.
E datoria noastră să lucrăm la nivel psihologic – hai mai întâi să vorbim despre ce-i bine, pentru că se va deschide părintele altfel. Pentru că oricum părintele merge deseori la școală cu sentimentul „nu sunt un părinte bun, mă cheamă acolo pentru că sigur am greșit chestii”. Acolo unde văd intenții bune din partea părinților, unde simt că putem să mișcăm ceva, intervenim.
