Maria Terezia a Austriei a purtat titlul de împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman și a fost conducătoarea Țărilor Ereditare Austriece timp de 40 de ani. A promovat o serie de reforme curajoase pentru Imperiu, între care enumerăm Codex Theresianus, adoptarea unui nou cod de legi, vizând măsuri sociale și adminsitrative, între care o putem aminti pe cea prin care tortura era interzisă. A deschis drumul spre desființarea iobăgiei și a acționat înspre eliminarea anumitor privilegii ale nobilimii și clerului, în sensul limitării influenței acestora. Chiar dacă opinia publică a secolului nu ar fi crezut în puterea feminină de a conduce un imperiu atât de complex și întins, aceasta a reușit să modernizeze învățământul de masă și chiar învățământul militar - recrutarea a devenit mai exigentă, iar manualele de instrucție militară au fost înnoite. Datorită Ratio Educationis - legea învățământului modern, monopolul bisericesc asupra educației a fost abolit. În acord cu principiile iluministe, pentru a onora contractul social gândit de Rousseau, era nevoie de un tip de învățământ modern, uniform, un învățământ practic, care să formeze cetățeni adaptabili.
În 1760, una dintre primele măsuri întreprinse pentru a pregăti reforma învățământului a fost înființarea unei Comisii aulice (aulic - tribunalul suprem în vechiul Imperiu Roman). În cadrul acesteia, consilierii împărătesei au gândit reorganizarea rețelei școlare - educația era o pârghie esențială în consolidarea absolutismului monarhic, iar unitățile de învățământ erau subordonate puterii centrale. Preocupările Curții de la Viena au stârnit dezbateri în întreg Imperiul, cetățenii și ecleziaștii fiind invitați să facă propuneri. În acest peisaj, nevoia de reformă s-a acutizat, motiv pentru care Maria Terezia apelează la Ignaz Johann Felbiger, un spirit practic, autor al mai multor planuri pedagogice, reformator al școlilor din Silezia, pentru a pune bazele juridice ale acestor acțiuni. Felbiger a fost școlit la Berlin, a fost călugăr augustinian și pedagog iar printre foștii săi discipoli numărându-se Gheorghe Asachi și Gheorghe Șincai, literați ai secolului XVIII, care au avut ocazia să se formeze la școli în Polonia și la Roma.
În 1774, la insistențele Mariei Terezia, a fost aprobată o lege în care apărea, ca o premieră, importanța învățământului primar în limba română în provinciile de pe teritoriul monarhiei Austriei. eforma învățământului în Ungaria și provincia Transilvaniei având loc trei ani mai târziu. Pentru că o reformă structurală a învățământului nu este posibilă fără un cadru juridic, în 1777 a fost emisă Ratio Educationis - Legea învățământului modern. În ton cu gândirea iluministă, această lege a prevăzut pentru prima oară ca învățământul să fie gratuit și obligatoriu, iar educația devine bun public: „Die Schule ist und bleibt ein Politikum” este unul dintre articolele care deschid legea. În traducere: învățământul devine, o lucrare publică, o problemă de natură politică.
Epoca școlilor naționale a durat de la 1777 și până la 1848, iar unul dintre obiectivele acestor acțiuni întreprinse de către cei care conduceau imperiul era formarea unor cetățeni loiali monarhiei, activi în societate. Unul dintre principiile care ne arată filosofia acestui nou tip de învățământ apare chiar în primul paragraf al documentului: ,,Fiecare națiune trebuie (dacă este posibil) să aibă școli cu predare în limba maternă, conduse de profesori care sunt fluenți nu doar în limba maternă, dar și în alte limbi utilizate în Imperiu.”
Categoriile de școli naționale prevăzute în Ratio educationis
Pentru sate și târguri, erau prevăzute școli de dimensiuni reduse, în care nu existau mai mult de doi învățători și două săli de clasă, care erau, adesea, cantori, adică dascăli ai bisericii. Elevii erau fiii țăranilor din comunitate și nu aveau parte de o aleasă educație, ci mai degrabă de însușirea competențelor de bază, precum cititul și socotitul. Statul nu aloca foarte mulți bani pentru întreținerea acestor școli, care se bazau mai degrabă pe bisericile locului pentru a susține salariile cadrelor didactice;
Școlile primare orășenești (scholae urbanae) aveau trei învățători și trei clase distincte. Aici învățau copiii negustorilor și ai meseriașilor, iar în programa școlară era adăugată limba latină, pe lângă conținuturile menite să dezvolte competențe de bază. Aceste școli erau recunoscute pentru că aveau misiunea de a pregăti copiii pentru ocupații care necesitau un bagaj mai larg de cunoștințe;
Doar în orașele mari erau înființate școli normale, cu patru clase și patru învățători specializați în caligrafie, desen și muzică. De regulă, aceste școli sprijineau formarea învățătorilor de la sate O astfel de școală a fost înființată la Oradea, de exemplu;
De asemenea, era reglementat învățământul gimnazial, dar și cel superior. Cultura umanistă era favorizată, iar studiul gramaticii și retoricii era susținut. În Oradea apare chiar și Academia imperială din Oradea, una dintre cele mai bogate instituții de învățământ superior din Imperiul Habsburgic. Aici se studia filosofia, dar și dreptul, se formau funcționarii publici pentru aparatul de stat; de altfel, aceasta a fost una dintre motivațiile pentru care împărăteasa Maria Terezia a decis înființarea acestei instituții, la insistențele forurilor locale de a avea oameni pregătiți în teritoriu.
În Maramureș au fost înființate 23 de școli ucrainiene; în partea dreaptă a Tisei, au fost înființate școli românești în localități precum Apșa de Jos și de Mijloc. De asemenea, au fost înființate școli la sate. Pentru a organiza această reformă a învățământului, au fost organizate districte școlare la Caşovia. Ungvar. Oradea, Bratislava, Buda, Gyor, Pecs, Banska Bistrica şi Zagreb. Aceste districte școlare erau conduse de un director regius provincialis, cu rang de ,,prea mărit ilustru”.
Legea impune alegerea directorilor fie din rândul funcționarilor înalți, fie din rândul nobililor, însă o condiție sine qua non pentru ocuparea acestei funcții era înclinația către dimensiunea culturală și științifică. Aceeași lege preciza că directorii urmau să fie răsplătiți anual doar atunci când situația financiară a tezauriatului o va permite. Directorilor districtuali li se subordonau inspectorii școlari, care erau plătiți din fondul Casei de studii și erau mandatați să monitorizeze implementarea planurilor de învățământ. Cel puțin o dată la doi ani, aceștia trebuiau să viziteze fiecare școală din district. Structura învățământului era una rigidă, centralizată, iar directorii răspundeau direct în fața comisiei împăratului pentru politicile întreprinse. O dată cu cucerirea Banatului, districtul școlar Oradea a încorporat școlile din Timiș, Caraș și Torontal.
29 de ani mai târziu, în 1806 este promulgată o nouă lege a educației - Nova Ratio Educationis, într-un context politic mai degrabă complicat, atât pe plan intern (conflicte cu nobilii), cât și pe plan extern (războaiele cu Franța), așadar sunt eliminate elementele progresiste din prima variantă a legislației. Nu mai putem vorbi de o organizare a învățământului laic, deoarece biserica preia o parte din organizarea sectorului educațional: cei care conduc districtul școlar Oradea nu mai sunt persoane laice, ci ecleziastice, episcopii Cenadului.
Maria Terezia nu a fost un copil dorit, pentru că legea salică (o lege folosită de franci încă din secolul al VI-lea) interzicea dreptul de succesiune al femeilor, iar nașterea ei a fost o mare dezamăgire pentru tatăl său și pentru întreaga populație din Viena. Când a crescut și a ajuns la putere,ra recunoscută pentru spiritul ei autoritar: deși își iubea soțul, care îi era co-domnitor, îl dădea adeseori afară din ședințele consiliului și nu îl lăsa să decidă asupra problemelor de stat. Maria Terezia rămâne o figură importantă în dezvoltarea învățământului european, iar măsurile asumate de aceasta, inclusiv în contexte politice dificile, și-au simțit impactul și pe la noi, grăbind modernitatea și recuperarea decalajelor față de occident.
Bibliografie
https://www.timpromanesc.ro/cum-au-luat-nastere-primele-scoli-romanesti-si-ucrainene-in-maramures/
Ratio Educationis și înființarea districtului școlar Oradea, de Susana Andea și Avram Andea (1993)
Învăţământul confesional ortodox român din Transilvania între anii 1848-1918: între exigen
ţele statului centralist şi principiile autonomiei bisericeşti / Paul Lucian Brusanowski. - Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2010
